citeste-ma.ro vă oferă un fragment în premieră din volumul „Mama. Istoria unei priviri” de Ioan Stanomir, recent apărut la Editura Humanitas.
„Cartea de faţă este capătul unei trilogii: ceea ce a pornit ca un proiect solitar a devenit, prin însumarea de ani, încercarea de a evoca, prin cuvinte şi pauze, un sentiment al doliului şi al dorului. Cartea aceasta nu este, asemeni celorlalte două ce o precedă, decât o carte de literatură. Nu se află in ea nimic din materia de consolare falsă a volumelor ce oferă sfaturi de viaţă sau reţete de dezvoltare personală, după cum nu este cuprinsă in ea taina unei traume psihanalizabile. Istoria acestei cărţi este istoria unei contopiri şi a privirii care transcrie această contopire. Autorul acestor prefeţe este cel al cărui nume se află pe coperta volumului, respectând convenţia identităţii auctoriale. Dar autorul cărţii este fiinţa plurală ivită, odată cu moartea mamei mele, pe măsură ce, printr‑o transformare treptată, graniţele dintre noi doi se topeau, spre a face loc unităţii ce sfidează moartea.” – Ioan Stanomir
„Scriitor de mare forță și mare eleganță (aflat, așa cum se vede la fiecare pagină ori paragraf, în stare de grație), Ioan Stanomir rotunjește, odată cu această carte, un triptic fără termen de comparație, cel puțin în literatura noastră. Și, se va remarca încă de la primele paragrafe ale acestei atât de frumoase cărți, e un cuvânt care apare des, ritmic, aproape obsedant. Un fel de dirijor de mantre, un fel de marker rafinat al unor versete speciale (melancolice, delicate și, mai ales, ale iubirii). Șiurile de aici cadențează, dantelează fin un discurs al unei etici a neuitării și al unei estetici discrete a inteligenței inimii. Și poate că această carte ne invită și ne ajută să cădem pe gânduri și să privim în noi înșine. Și poate că este un fel de undă de tracțiune care ne va duce adânc în istorie – în cea mai vastă istorie, aceea a sufletului. Și poate că fiind bine, cât mai bine ancorați în această istorie, vom înțelege mai limpede ce înseamnă să locuim – și să privim către – un timp privilegiat. Un timp al culturii – al literaturii, în mod aparte – și al iubirii.“ — Cristian Pătrășconiu
FRAGMENT
5
Fereastra de calculator în care se adăposteşte privirea noastră se deschide spre trecutul din care venim, ca spre o seminţie de voci: cristalele ei vibrează la fel cum se mlădiau, de demult, trandafirii ce ornau modestele grădini provinciale.
Fereastra de calculator ce primeşte aceste rânduri este cel din urmă semn al timpului de care ne putem aduce aminte doar visând şi murind: cuvintele zilei sunt neputincioase în faţa crenelurilor de absurd ridicate de destin în faţa ochilor noştri.
Fereastra de calculator in care tresaltă sufletul ce nu mai are odihnă este acel port pustiit de oameni ce întâmpină marea de toamnă târzie, cu a sa mişcare agonică: este târziu, mult prea târziu pentru ca paşii verii să se mai întipărească în nisip şi tot ceea ce mai durează este singurătatea de spume cu care suntem una.
Fereastra de calculator în care se întrevede ecoul dragostei ce nu poate muri este portretul în a cărui ramă moartea este suspendată şi prezentul memoriei dureroase ne bântuie, ca o lamă însângerată: este vremea reîntoarcerii şi fericirea nu mai poate ajunge la noi decât ca un sunet stins, epilog pe care alte mâini îl vor scrie, cândva.
Fereastra de calculator în care se ivesc frazele timide ale dimineţilor noastre este poarta ce se dă în lături spre a putea acorda privirii un alt întins, al amurgului şi al înserării: o toamnă ce nu are nici început şi nici sfârşit coboară peste domeniul de taste şi de pixeli, mişcată de vântul în care se simte, delicat, boarea amiezilor înseninării trecute.
Şi in această stază a impreciziei, în acest interval de pleoapă, în acest răgaz de reverie ne regăsim, atunci când suntem împinşi de noapte înspre zi, alungaţi ca dintr‑un pântec matern. Copleşiţi de vise ca de o sare a mării, suntem fiinţele ce caută, în lumina tremurătoare ce se naşte, iradierea de obiecte trecute, asemeni cărării ce străbate oceanul de suflete levitând. Şi ne aflăm, mereu, la pragul dintre lumi, nehotărâţi şi nostalgici, ca şi cum drumurile de demult ne‑ar ispiti din nou cu dialectica regăsirii. Şi privim nu spre acel mâine ce nu mai înseamnă decât o înşiruire de ore, ci spre timpul din care ne ivim, ca o promoţie de valuri: parte din undele ce dispar în alte unde, noi visăm visele pe care cei de demult le visau, spre a ni le lăsa ca un testament de nori, transparent şi melancolic.
Şi in această privire suntem din nou împreună, trecând graniţa pe care inimile ce bat mecanic nu o pot înţelege. Şi lăsăm in urmă peroanele etanşe de infern, cu a lor pulsaţie tactilă, pentru a înainta spre cel din urmă cer al literaturii, ivit din creasta de valuri. Iar cuvintele uitate se topesc in forfotă de şoapte, indiscernabile şi şovăitoare: acasă în casa de sinapse arzânde, dăruim paşilor noştri cadenţa elegiei provinciale în care ne pierdem, ca într‑un album sepia, uitat în casele vegheate de soarele amiezii fără de capăt.
6
Și intrăm în toamnă ca într‑o criptă funerară populată de şoapte: octombrie se înfăţişează ca o pagină atinsă de mâinile celor morţi, delicat şi tandru, chemare a anilor duşi, convocare a memoriei ce ne bântuie, asemeni unui vânt de larg, visător.
Şi suntem primiţi de toamnă cu îngăduinţa nostalgică a unei gări provinciale: ceasul de pe frontispiciul ei este trecut in uitare şi tot ceea ce ne mai rămâne este să privim spre drumul de şine ce se pierde in orizont, şerpuind printre nori.
Şi ne aducem aminte de toamnă în clipele în care vara se topeşte, treptat, în melancolia îndepărtării: un alt acasă, ce nu mai are asprimea soarelui ce arde, ni se înfăţişează şi ştim că orele ce vor veni au să aibă claritatea unui amurg, pastelat şi tainic.
Şi ne pregătim să murim şi noi, odată cu toamna ce se înscrie în suflete ca un cerc de culori din ce în ce mai stinse: este un timp care se priveşte pe sine, străin de tulburarea vieţii şi atent la dialectica dimineţilor ce se ivesc din noapte, copleşite de dor.
Şi suntem gata să îmbrăţişăm visele toamnei, acele vise ce ard in inimi ca o flacără de veghe in adânc, acele vise ce ne cheamă spre ziuă cu lucirea lor nedomolită, acele vise în care înviem, spre a putea fi una cu cei morţi, în teritoriul de valuri şi de cer ce ne promite odihna.
Şi vom putem rosti, din nou, cuvintele pe care toamna ni le dezvăluie, gravate în cer ca o dedicaţie stângace de şcolar: octombrie este vremea în care revenim spre obârşii şi păşim cu paşii de umbre, spre a fi mai aproape de voi.
Şi ne‑am dori ca aceste amiezi târzii în care ne cufundăm, ca într‑o mare fără de capăt, să fie clipa pe care o vom regăsi, dincolo de prag: istoria privirii noastre va fi istoria calmului nostalgic de străzi, de garduri, de coturi, de ostroave şi de cer ce ni se dezvăluie, domestic şi familiar, ca un desen de copil.
Şi ştim că, în cele din urmă, atunci când alergarea mecanică a trupurilor se va fi oprit, vom fi una cu această toamnă pe care o cheamă spre noi textul născut in sinapsele de calculator: poarta pe care am căutat‑o ni se va arăta, iar jocurile graţioase ale fericirii pierdute se vor apropia din nou de noi, spre a ne alina.
Niciodată singuri, mereu împreună cu cei morţi, înaintând pe un ţărm ce nu poate curge in iarnă, închişi în reverie ca într‑un mormânt muzical, vom păşi spre încremenirea tulburată de frunze, treziţi de transa visului in care ne vom topi, personajele unei istorii de amurg scrise cu litere de ceaţă, alungate de vânt.
IOAN STANOMIR s-a născut pe 13 mai 1973 la Focșani și este profesor la Facultatea de Știinţe Politice a Universităţii din București. Printre volumele publicate se numără Conștiinţa conservatoare. Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete și memorie. Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii. Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul și pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Camera obscură. Vis, imaginaţie și bandă desenată (2014), Sfinxul rus. Idei, identităţi și obsesii (2015), Comunism Inc. (alături de Angelo Mitchievici; Humanitas, 2016), Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocraţie, revoluţie și totalitarism (Humanitas, 2017), La Centenar. Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluţia. Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019), R.S.R. Lecţia de învăţământ politic (Humanitas, 2021), Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii (Humanitas, 2022), Mama. O fotografie a timpului și a iubirii (Humanitas, 2024). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul „Umbra Rusiei“, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăţi primejdioase, iar în 2025, la aceeași editură, eseul „2024. Fotografia României politice“, apărut în volumul colectiv Cum a rămas România fără președinte ales. 7 răspunsuri posibile, coordonat de Cristian Preda.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu