Alex Gabriel Stan este doctor în filosofie cu teza Sens și mișcare, o lucrare de fenomenologie coordonată de prof. univ. Mircea Dumitru. A publicat poezie, proză și eseuri filosofice în reviste culturale precum Viața românească, Steaua sau Tomisul cultural. În anul 2022 a participat la Festivalul „Literatura tinerilor” organizat de Uniunea Scriitorilor din România, iar în anul 2024 a debutat în poezie cu volumul de poeme Ishtar, apărut la editura Vinea, volum distins cu Marele Premiu „Ion Vinea” pentru debut în poezie, în cadrul „Premiilor Vinea”, ediția a XXXI-a.
Întrucât titlul acestui volum este unul cu o puternică sonoritate mitologică, voi începe prin a mă raporta puțin la acesta, pentru a vedea în ce măsură titlul reflectă conținutul volumului. Așadar, cine este Ishtar?
Ishtar este cea mai importantă zeiță din mitologia mesopotamiană, reprezentând o divinitate complexă și contradictorie a iubirii, fertilității și sexualității, dar și a războiului și puterii. Cel mai celebru mit legat de aceasta implică coborârea ei în lumea subterană, pentru a-și căuta iubitul, pe Tammuz, ceea ce a dus la oprirea fertilității pe Pământ.
Prin contragere, cuvintele cheie ce gravitează în jurul zeiței Ishtar sunt: iubire, fertilitate, sexualitate, război, putere, infern. Iar Alex Gabriel Stan, în poemul ce poartă numele zeiței, și care astfel dă și numele volumului, ilustrează o divinitate obscură, ce își trage seva puterii atât din sferele cerești, cât și din umbrele morții, dar care pare mai apropiată, mai atinsă, mai contaminată, cu spiritul morții:
„printre perlele grele se naște divinul obscur/ spiritul e greu/ e greu ce atârnă pe spiritul lumii// se ivesc încet toanele micilor zări/ ca foșnetul blând al unei furtuni depărtate/ auzi răsunetul// spiritul e greu de la morți/ că morții sunt mai mulți ca viii/ și morții îi împresoară// e sus în cer dar parcă vine din străfund/ orbecăind pe coloanele de soare// spiritul e mai mult mort decât viu/ că morții-s cu morții și vii-s cu morții// la capăt se arată dinaintea mea ca o umbră// am visat că îmi spune/ nu e înviere”.
Înțelegem din poemul mai sus citat faptul că, pentru Alex Gabriel Stan, Ishtar este mai degrabă o zeiță a morții, cel mult a puterii. Nicio urmă de iubire, fertilitate, sexualitate. Cât despre război, se prefigurează mai curând un război interior, spiritual, un război prezent însă în mintea și sufletul poetului. Pentru că descrierea zeiței este, cât se poate de clar, descrierea propriului sine, străbătut la acest moment mai curând de angoase, de stări mortificatoare, de negare, decât de lumină, de iubire, de viață. Ceea ce în fond este plauzibil având în vedere că poetul este, ca formare intelectuală, un filosof pur sânge, și încă din familia celor mai pesimiști.
Dovadă că așa stau lucrurile, sunt și alte poeme din volum străbătute de același duh al negării și al negurii, însă picurate și cu mici raze de lumină, semn că lupta este încă în plină desfășurare:
„nu vin din pământ și nu vreau să mă duc în pământ dar nici/ nu vreau să stau între garduri ca un câine vagabond/ mai degrabă mă gândesc ca un loc mărunt întins invizibil/ pe o suprafață străvezie și lucioasă// (...)// vreau ce e să nu fie și ce e să se vadă nu de drag sau de frică/ ci mai mult dintr-o căutare sau un jind sau o speranță/ sau ceva mai ușor de prins dar greu de pus în cuvinte/ așa că las cuvintele să curgă fără vină”;
„nu poți sluji și domni/ nu poți să crești pe câmp și să seceri în gol/ nu poți să schimbi ce se păstrează/ și ce-i păstrat e vălul preschimbării/ nu ești decât ce se smulge când gândești/ și tot gândul e un fum și-i strâns legat de lucrurile reci/ și nefiind nici nu te faci și nici nu lași copitele/ să calce osul tânăr/ nu deveni/ ce devii e o speranță la o altă viață iar viața e un gol/ lăsat între două sfere pline”.
Iar ca o confirmare la tot ceea ce am spus mai sus, despre lupta interioară dintre întuneric și lumină, dată în mintea și sufletul poetului, aflată în plină desfășurare, vine poemul Noaptea miroase a viață, care deși vorbește despre noapte, este paradoxal cel mai luminos din tot volumul, la aceasta contribuind inclusiv muzicalitatea interioară a poemului, ce se apropie de prozodia clasică. De fapt, mai corect ar fi să spunem aparent paradoxal, întrucât aici avem clar de a face cu o manifestare a unei exprimări apofantice, în spatele termenului „noaptea” stând de fapt lumina cea mai de nepătruns, ca în scrierile Sfântului spaniol mistic Ioan al Crucii. Așadar, în sufletul și mintea poetului nu sunt doar negare și negură, ci și irizări de lumină. Mai bine spus, este o luptă între cele două realități spirituale, cum stă bine unui filosof, dar și oricărui om care își dorește să înțeleagă cine este și care este rostul lui pe acest pământ sau mai bine spus în această lume și între celelalte două lumi.
Și pentru că nu simt nevoia să mai adaug ceva după, și pentru că îmi doresc să-i las pe cititori cu un gust dulce la final, voi încheia această cronică redând primele două strofe din poemul mai sus numit:
„noaptea e surdă și parcă așteaptă/ prin noapte nebunul gândește/ în noapte lumina se sparge pe ape/ noaptea îmbibă cleștarele pure/ noaptea miroase a viață// noaptea îmi taie prin centru cu-o șoaptă/ noaptea coboară din nori și stropește/ cine o caută învață să sape/ noaptea-i canon cu datine sure/ noaptea e grotă umplută cu harță/ noaptea miroase a viață”.
Alex Gabriel Stan, „Ishtar”, Editura Vinea, anul publicării: 2024, nr. pagini: 92
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Timothée Duran / Unsplash
scrie un comentariu