Se întâmplă uneori, așa cum e cazul de față, ca notorietatea unor autori să fie eclipsată de cea a producțiilor ulterioare, pornite de la propria lor creație. Desigur că titlul filmului „Pacientul englez” reverberează mai intens în mintea multora față de numele lui Michael Ondaatje, autorul romanului ce a stat la baza celebrei ecranizări, avându-i în rolurile principale pe Ralph Fiennes și Juliette Binoche.
Citind „Lumina de veghe”, cred că Michael Ondaatje, scriitorul născut în Sri Lanka, nu ar trebui să rămână în memoria publicului doar pentru „Pacientul englez”. Inutil să spun că potențialul cinematografic al „Luminii de veghe” este cel puțin egal cu cel al celuilalt roman, ajuns deja film.
Plasat în 1945, în vremurile cețoase de după cel de-Al Doilea Război Mondial, romanul debutează abrupt, cu relatarea necesității abandonării de către părinți a celor doi adolescenți londonezi, Nathaniel și Rachel, în numele unei tulburi promovări profesionale a tatălui ce necesita prezența părinților în Asia timp de un an.
În tot acest răstimp, răspunderea cu privire la copii urma să fie preluată de doi „tutori”, doi bărbați porecliți Molia și Zvârluga, „care se prea poate să fi fost infractori”. Pentru plecarea părinților, ce seamănă izbitor cu un abandon, mai pleda și argumentul implacabil al imposibilității părăsirii școlilor „la care fuseseră admiși cu atâta greutate”.
Dacă ar fi să înghețăm aici fluxul narațiunii, această demisie din funcția de părinte ar părea, desigur, abominabilă, pentru mintea omului modern, care nu poate cauționa un astfel de gest. Cu toate acestea, Michael Ondaatje ne invită să citim povestea până la capăt, reușind să dea un sens întregului. Încă de la debut se ivesc imaginile difuze ale unor mici fisuri în această familie în care copiii erau obișnuiți cu „povești incomplete” ori cu nebuloasa vieții părinților lor („foarte rar ne vorbiseră despre viețile lor”), astfel că „pentru familia noastră nu era așa o calamitate, nu se prăbușea nimic dacă ne lăsau acasă…”.
Ajuns, împreună cu sora sa, în grija Moliei și a Zvârlugii, Nathaniel, personajul masculin central reconstruiește un univers familial surogat, din punctul de vedere al relațiilor umane (Zvârluga devenise un fel de tată), dar și din perspectiva spațiului casnic („Cu ajutorul unor astfel de informații false, viața noastră de pe barjă a devenit și mai casnică. În ciuda austerității ei, barja avea mai multă mobilă decât casele unde mă întâlneam eu cu Agnes.”). Deși populată cu fel de fel de manevre obscure – întâlniri misterioase, contrabandă cu ogari de curse, transporturi bizare în miez de noapte – întreaga țesătură narativă gravitează stăruitor în umbra amintirii părinților și, mai ales, a imaginii mamei. Dar această poză duioasă, chiar tandră, suferă o bruscă implozie odată cu descoperirea, de către Rachel, în pivnița casei, a cufărului ce ar fi trebuit să o însoțească pe Rose, mama lor, în călătoria ei în Singapore. Aparențele ridică un deget acuzator la adresa părinților, și în special a mamei, creionându-le portretul unor denaturați lipsiți de sentimente față de proprii lor copii.
Având spulberate toate visele despre dragostea părintească, lui Nathaniel efortul de a supraviețui îi reușește doar prin realizarea exercițiului plasării unor „ancore”, care să-i dea iluzia securizantă a certitudinii („odată ce am ajuns la Londra eram obsedat să desenez hărți ale cartierului ca să mă simt în siguranță… Credeam că ceea ce nu văd sau nu aștern pe hârtie va înceta să existe, așa cum nu de puține ori am simțit că i-am rătăcit pe mama și pe tata printr-unul din satele acelea împrăștiate la întâmplare pe pământ…”).
Proza emană o nostalgie pură, nereținută („Ce putea ști băiatul care eram…”, „Încă port cu mine denumirile acelea“), nealterată de ideea că Rose era o necunoscută pentru copiii ei, iar tatăl, o prezență aproape fantomatică, ce nu va reveni nicicând în viața acestora. În această situație, Nathaniel pornește pe firul memoriei pentru a recupera figura maternă și a și-o apropria, descoperind, nesperat, adevărul despre realitatea existenței ei. Figura dintru început a lui Rose, dominată de micime și întunecare, ajunge să fie inversată, dobândind lumină și sens, similar imaginilor de pe retină, ce capătă volum și culoare doar în mintea privitorului. Nathaniel va recalibra imaginea mamei sale care, va înțelege el la final, a fost lumina de veghe statornică, neabătută, ce a vegheat, de la distanță, asupra copiilor săi în fiecare clipă.
Romanul lui Michael Ondaatje, ce chestionează subtil, fără judecăți ritoase, relația dintre dragostea maternă, datoria față de țară și iubirea, aproape hipnotică, pentru un bărbat este și un discret omagiu, adus în maniera celui mai pur spirit britanic, eficienței serviciilor spionajului englez, pus în slujba valorilor umaniste ale triumfului păcii amenințate, vremelnic, de gheara nazismului.
Michael Ondaatje, „Lumina de veghe“, Editura Polirom, anul publicării: 2019, traducere: Ariadna Ponta, nr. pagini: 320
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Laura Chouette / Unsplash
scrie un comentariu