cronici recomandări

Când jumătățile de adevăr sună chiar atrăgător – despre „A fost doar ciumă” de Ludmila Ulițkaia

scris de Stela Călin

Pasiunea pentru genetică a Ludmilei Ulițkaia, pe care, de altfel, aceasta și-o declară cu toată franchețea, numind-o „complice” în munca sa, este subtextul prezent în toate cele trei romane pe care i le-am citit până acum – Scara lui Iakov, Medeea și copiii ei și A fost doar ciumă.

Afinitatea pe care Nora, tânăra mamă singură din romanul Scara lui Iakov o simte față de bunicul său, Iakov Osetki, deportat în Siberia, dar mai cu seamă impresia puternică pe care i-o stârnește soarta acestuia, o face să-și analizeze propriul destin, întrebându-se dacă nu cumva genele ne determină traiectoria de viață. O astfel de idee, ofertantă dar și controversată, ar putea răsturna ispititoarea convingere a celor mai mulți dintre noi privind liberul arbitru.

Ceva mai discretă în cel de-al doilea roman al autoarei, Medeea și copiii ei, pasiunea pentru manifestările geneticii îmbracă forma unei anume voluptăți cu care Ulițkaia descrie, prin vocea Medeei, femeie fără copii, finele nuanțe ale complicatelor relații dintre membrii numeroasei sale familii – frați, unchi, nepoți, mătuși – complicate și mai mult de sentimente puternice, precum dragostea, sau de un trecut comun, încărcat de semnificații.

A fost doar ciumă, cea mai recentă apariție a autoarei în peisajul beletristic autohton, este romanul  în care experimentul dezvoltării unui vaccin împotriva ciumei și modul în care acesta scapă de sub control, reprezintă pretextul acestei parabole despre puterea opresiunii unui aparat polițienesc secret și brutalitatea cu care aceasta se instalează în viețile oamenilor.

Socotit îndeobște micro-roman, A fost doar ciumă este, de fapt, un scenariu literar scris acum mai bine de 30 de ani (Ludmila Ulițkaia l-a redactat în 1988, ca material pentru admiterea la un curs de specialitate), care are toate caracteristicile specifice: structură fragmentară, reducerea la minimum a detaliilor necesare introducerii fiecărei scene noi, utilizarea unei multitudini de personaje, a dialogului, precum și un anume ritm ce dă cadență scriiturii (senzația de personaje în mișcare).

Deși fondul romanului nu este reprezentat de ciumă, există fapte istorice care au stat la baza ideii de pornire, respectiv epidemia de ciumă din 1939 izbucnită în Moscova, în plin regim stalinist, în care oponenții sistemului erau arestați pe capete și eliminați în urma unor procese-fulger conduse de troica. În plină epocă a manifestării „ciumei roșii”, izbucnirea unei epidemii de ciumă pare un fel de glumă macabră a istoriei sau corolarul firesc al bolnăviciunii unei nații. Depinde din ce unghi  privim lucrurile.

Romanul debutează prin a prezenta modul în care încercarea de a dezvolta un vaccin împotriva ciumei într-un laborator din Saratov scapă de sub control, prin infectarea accidentală a microbiologului Rudolf Maier, care este chemat urgent la Moscova să-și prezinte concluziile cercetărilor, în ciuda faptului că acestea erau nefinalizate. Ajuns la Moscova și cazat la un hotel, constată declanșarea simptomelor, ceea ce îl pune în gardă cu privire la posibilele consecințe, date fiind contagiozitatea și gravitatea bolii.

Din acest moment, Ulițkaia ne propune o  construcție narativă  extrem de concisă și alertă, marcată de numeroase dialoguri, în care, pe de o parte, ne sunt relatate măsurile luate de statul sovietic (prin NKVD) pentru a stopa răspândirea bolii, în paralel cu modalitatea de comunicare publică a acestora, în oglindă cu tipul de comunicare internă, din interiorul NKVD, dar și cu reverberațiile în viețile personajelor ale controlului exercitat de o putere aflată la antipodul democrației.

Astfel, din momentul autodenunțului lui Maier, NKVD intră în acțiune pentru a-i identifica și izola pe toți contacții acestuia, de-a lungul călătoriei cu trenul spre Moscova sau la hotel, în încercarea de a stopa răspândirea epidemiei. Într-o țară în care mii de oameni tremurau de frică, temându-se să nu fie arestați ca „dușmani ai poporului”, celebrele mașini negre ale poliției secrete încep să-și facă apariția și în alt scop: izolarea persoanelor suspecte de a fi bolnave.

Comunicarea de masă suferă distorsiunile unui limbaj de lemn ininteligibil și gol de conținut: cum „ciuma” pare să fie un cuvânt prea dur, împrumutatul „influenza”, cu sonoritățile lui exotice și complet străine mentalului colectiv rus, pare mai aproape de scopul manipulării publice. În locul unei comunicări clare, transparente și exacte, bazate pe fapte și date concrete, aparatul de propagandă tipic sistemului opresiv practică un discurs în care minciuna prin omisiune, răstălmăcirea, intimidarea și abuzul par să legitimeze totul, pornind de la falsa ipoteză că „adevărul nu se spune niciodată” pentru că oamenii ar putea intra în panică.

Cum însăși autoarea spune, „într-o țară obișnuită cu minciuna absolută, o jumătate de adevăr sună chiar atrăgător”. Iar jumătățile de adevăr, repetate cu obstinație, reverberază în conștiința publică, mutilând vieți și resetând parametrii normalității, astfel că arbitrariul e asimilat firescului:

Își întinde gâtul să întrebe la ghișeu:

Vă rog să vă uitați: Esinski Konstantin Alekseevici.

Nu! Următorul!

Esinskaia se îndepărtează de ghișeu. Bătrâna norocoasă o așteaptă și o consolează:

Nu poți să-l găsești cât ai bate din palme. Trebuie să treacă o vreme. O să dai de el! Până l-am găsit pe-al nostru a trecut jumătate de an, și tu vrei să-l găsești cât ai bate din palme?”

Haosul de informație naște reacții de tot felul, de la delațiuni conjuncturale chiar în spațiul matrimonial, până la adevărate acte de eroism conjugal: în timp ce unele soții, precum Ida Grigorievna,  își raportează soțul ca fiind „în tabăra dușmanilor Partidului”, altele, lipsite de prezența soților fără nicio explicație, îi caută cu disperare încercând să afle măcar numele închisorii unde au fost încarcerați. Se relevă aici puterea catalizatoare a unei agresiuni externe (așa cum este o epidemie) asupra mentalului, fie el colectiv sau individual: dacă la nivel social, epidemia este o situație deosebită ce poate justifica măsuri de limitare a libertăților personale, la nivel individual, ea poate fi generatorul unor acțiuni excepționale, pozitive sau negative, dictate de cele mai intime valori.

Incontestabila actualitate a acestei teme în contextul zilelor noastre a determinat-o pe autoare să dea curs publicării acestui scenariu, în care luciditatea se îmbină cu optimismul. După cum ea însăși mărturisea, „…epidemia nu e cea mai groaznică nenorocire pentru omenire, ci un proces natural care atacă nu numai oamenii, ci și animalele. În schimb, epidemia terorii, care se declanșează din când în când în comunitățile umane, este opera omului, natura nu participă în niciun fel la această crimă nenorocită.”

Ludmila Ulițkaia, „A fost doar ciumă”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 120, traducere: Gabriela Russo


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Nikolay Vorobyev pe Unsplash

despre autor

Stela Călin

Citesc de când mă ştiu, cu aceeaşi plăcere cu care ascult muzică, văd filme, privesc fotografii, având senzaţii diferite, dar acelaşi feeling: mă transpun într-o poveste, într-un univers paralel, în care imaginarul nu are limite, posibilul şi imposibilul se împletesc şi, de ce nu, se confundă…

Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…

Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!

scrie un comentariu