Nu exagerez când zic că primul volum de poezie română contemporană prin care am luat contactul cu acea poezie necanonică, în starea ei cât mai pură, a fost Când va veni ceea ce este desăvârșit[1], volumul de debut al lui Andrei Dósa. Eram în anul 2 de facultate, Dan Țăranu, proaspăt profesor universitar (doar universitar, că altfel a fost 13-14 ani profesor în preuniversitar înainte de asta), înființase cenaclul „Corpul T” pentru cei mai buni studenți din generația mea, și, ca să înțelegem și noi că poezia e dincolo de ce am învățat în școală, am discutat volumul lui Andrei Dósa, care a fost și primul din seria asta, de altfel. Și îmi mai aduc aminte că, cel cunoscut acum ca Dumitru Fanfarov a citit poemul care încheie volumul și, de fapt, a fost un performance în toată regula.
De ce contează această anecdotă? Pentru că au trecut zece ani de la apariția acestui volum, iar eu mi-am zis că nu am cum să ratez ocazia să fiu nesuferită cu un volum de debut al unui poet consacrat, mai ales că e și de la Brașov. Nu e ca și cum îi scade faima lui Dósa că fac eu urât că nu știa să scrie în tinerețile sale, să fim serioși, ba chiar preconizez că îi va spori faima, pentru că atunci când mă iau eu de „icoanele” poeziei române contemporane, toată lumea are de câștigat.
De ce ar mai fi astăzi relevant volumul? De fapt, întrebarea se pune altfel: mai este? Nu și da. Disecându-l pe „nu”, primul răspuns care îmi vine în minte e direcția generală în care a luat-o poezia de la acest volum încoace. Douămiismul c’est passé, biografismul la vedere și mizerabilismul nu mai interesează neapărat ca direcție, parcă și poeții au devenit mai cinici, mai ales dacă mă uit la cineva ca Elena Boldor, alții s-au întors la o nouă variantă a romantismului (postumanismul), de care cultura română oricum n-a scăpat niciodată. Până și Dósa a ajuns să scrie altfel de poezie între timp, în mod organic, și e normal să fie așa. Ceea ce am putut să remarc, totuși, legat de acest volum, la recitire, e faptul că există câteva elemente reluate în Multă forță și un dram de gingășie. Sau, mai bine spus, eul care a scris Când va veni ceea ce este desăvârșit nu a fost cu totul epuizat în poezie, motiv pentru care a fost reluat și în roman. Iar asta nu e un lucru nici bun, nici rău, pentru că astfel de alegeri trebuie văzute în context, mai ales cel al execuției. Din punctul meu de vedere, cele două volume deja menționate ar trebui luate și discutate împreună, mai ales tematic, dar și ca sensibilitate, acum având o imagine panoramică în legătură cu ceea ce a însemnat, de fapt, volumul de debut.
Iar această ultimă parte mă aduce la motivul pentru care Când va veni… este încă relevant și nu ar trebui dat la o parte cu totul, deși poate unii așa ar fi tentați. Poate că doar câteva poeme din volum sunt îndeajuns de puternice încât să reziste singure, prin ele însele, dar tematic, volumul încă are coerență, are o direcție. Poemul „într-un sul de linoleum” e în continuare superb, unul din cele mai puternice poeme pe care aș fi putut să mi le iau drept model ca să știu cum vreau să scriu poezie. Oricine și-l poate lua în continuare drept model, pentru că rezistă, oricât l-ai scutura. N-are niciun cuvânt în plus: „ai mei se uită la ştiri/ de douăzeci de ani/ în colţul dreapta-sus al ecranului/ pâlpâie cuvântul RELUARE// ne aşezăm la masă ca o familie/ deşi niciunul dintre noi nu suportă/ să fie văzut mâncând// degajăm o vitalitate intolerabilă/ în efortul de a asimila/ ceva servit de-a gata// smulg linoleumul/ mă înfăşor în el mă rostogolesc/ ca un cilindru compactor/ din bucătărie în bucătărie/ până la capătul lumii”. E un oldie, but goldie. E un soi de Andreea Bălan în perioada ei rock, când cânta „Aparențe”. Singurul motiv pentru care nu mi-am luat ca model poemul e pentru că, cel mai probabil, m-am dus la sursa lui Andrei Dósa, adică la Andrei Bodiu.
Faptul că volumul este atât de coerent cu sine însuși, chiar și când avem de-a face cu poeme-glume, care au îmbătrânit cam prost (vezi poemul „Monstrul sacru al scobitului în nas”), mă face să spun că e un volum lucrat și se vede acest lucru. Destui poeți și poete au obiceiul prost să debuteze cât mai repede, dar după ce le citești volumul, ajungi să te întrebi ce pisici ai citit, pentru că, efectiv, nu era îndeajuns de striking, nu avea un fir roșu al sensibilității. Faptul că-mi vin imagini în minte din volum e un mare câștig pentru Andrei Dósa, iar acest lucru trebuie celebrat oricând ca poet/ă. Nu pot spune același lucru despre destule volume de debut și nici nu am de gând să cer scuze nimănui pentru această afirmație. Volumele de debut ar trebui să fie cele mai lucrate, cele mai puse la punct. E primul glonț literar. Ar trebui să conteze cel mai mult, mai ales că creează un precedent, e prima amprentă literară.
Singurul meu regret, de final de recenzie, e că nu m-am ținut de promisiune, adică să fiu o nesuferită, inclusiv cu oamenii din „familie”. Acum chiar pot fi acuzată de faptul că unora chiar le țin partea.
legătura părintească
părinţii mei
sunt idoli de piatră
sculptaţi în fotolii
învăluiţi în lumina albastră
a televizorului
eu îi rog
să îmi dea iubire
ei îmi dau de înţeles că
focul încălzeşte
masa e pusă
patul va fi desfăcut
eu vreau să ascult
pildele lor grăitoare
mă cheamă
alături de ei
în faţa televizorului
eu mă pregătesc să ies
cer binecuvântare
şi putere
ei cu ochii întorşi spre tv
văd pericole prevăd capcane
îmi spun să mă feresc
îi implor
să se întrupeze încă o dată
să facă minuni
să salveze lumea
piatra plezneşte
pe feţele lor
pierduţi în lumina albastră
a televizorului
idoli de piatră mici şi obosiţi
[1] Pentru cei care vor să știe cât de „prost” scria Dósa la începuturile sale, las și link-ul către volum în format digital, pus la dispoziție la liber de cei de la Tracus Arte: https://edituratracusarte.ro/cand-va-veni-ceea-ce-este-desavarsit/.
Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârșit, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2011, nr. pagini: 98
Fotografie reprezentativă de Michael Dziedzic pe Unsplash
scrie un comentariu