Odată cu timpul, multe lucruri ne scapă printre degete înfiorător de ușor, iar memoria mai coboară cu o treaptă în abis, luând cu ea multe amintiri. De câțiva ani, și tot mai mult în ultimul timp, sunt atrasă de tema memoriei, de cum firul ei se subțiază din ce în ce mai vizibil odată cu trecerea anilor. Cine suntem noi, dacă ni se iau amintirile?
Cine ar fi fost Héctor Abad Faciolince dacă nu ar fi scris această carte? O carte „dictată” de tatăl lui și născută dintr-o tragedie. Dar dacă acea tragedie nu s-ar fi întâmplat așa, atât de brutal, aș fi fost un alt scriitor, poate din păcate mai frivol.
Unul dintre cei mai talentați scriitori columbieni, Abad Faciolince a avut nevoie de aproape douăzeci de ani pentru a găsi curajul să fie acolo, în fața morții, în acel moment, și să scrie această carte despre tatăl său, despre viața acestuia și despre circumstanțele asasinării lui de către paramilitarii columbieni în 1987. Rezultatul este o relatare eliberatoare și sentimentală, dar nu în exces și nu banală, despre un om care a luptat împotriva opresiunii și inegalității sociale și a cărui voce a fost închisă de șase gloanțe. Abad trece dincolo de memorie, deschizându-și propriile sentimente și răspunsuri în fața pierderii sale, și îl descrie pe tatăl său ca un simbol al luptei continue împotriva nedreptății, întărindu-i memoria columbiană.
„Uitarea” lui Héctor Abad este un memorial dureros adresat tatălui lui, Héctor Abad Gómez, un om iubitor și grijuliu, un intelectual, care a fost medic, profesor universitar și lider în domeniul drepturilor omului și ale cărui critici asupra regimului columbian au dus la uciderea sa. Abad pictează o imagine de neuitat a unui om care și-a urmat conștiința și a plătit-o cu viața sa în una dintre cele mai întunecate perioade din istoria recentă a Americii Latine.
Cartea este tulburătoare, dar nu apăsătoare. Scrierea este la fel de caldă, generoasă și plină de înțelepciune ca și omul pe care îl descrie Abad, în timp ce reușește să scrie cu profunzimea blândă a unei mânii digerate de-a lungul mai multor ani.
Este și povestea copilăriei lui Abad din Medellín, Columbia, singurul băiat dintre cinci surori, care a crescut cu un tată ce i-a fost devotat, învățându-l despre viață și împărtășind cu el toată frumusețea poeziei, a cărților și a muzicii clasice, și cu o mamă care era capul practic al gospodăriei și o femeie de afaceri pricepută. Dar cartea este în primul rând despre relația specială, reciprocă, dintre tată și fiu și puternica meditație a fiului asupra pierderii tatălui său.
Abad Faciolince a primit de la tatăl său multă afecțiune, libertate, încredere, răbdare și înțelegere. Aceste momente de afecțiune îl copleșeau și continuau să-i răsune în timpan mult timp după aceea, ca o amintire dureroasă și fericită. „L-am iubit pe tatăl meu cu o iubire de animal”, spune Abad. „Mi-a plăcut mirosul lui și, de asemenea, amintirea mirosului pe pat când era plecat într-o călătorie.” Când Abad senior călătorește, fiul său nu vrea ca lenjeria de pat să fie schimbată, astfel încât să poată zace în mirosul mângâietor al trupului tatălui său.
Dr. Héctor Abad își răsfăța copiii cu „nerușinare”, fiind protector și afectuos, cu atât mai mult cu cât propriul său tată fusese rigid și dur. Într-o lume a machismului și a religiei sufocante, tatăl lui Abad face din toleranță și rațiune cheile esențiale ale educației copiilor săi. „Tatăl meu a crezut întotdeauna – și sunt de acord și îl imit – că răsfățarea copiilor este cel mai bun sistem de educație”, spune Abad. Dar nu era un răsfăț în sensul de a le face toate mofturile și de a-i lăsa să facă obrăznicii, ci îi răsfăța arătându-le o dragoste și o încredere exagerate.
Și astăzi, când neîncrederea în talentul scrisului său pune stăpânire pe el, Abad își amintește de încrederea pe care tatăl său o avea în el, dar totodată este cuprins de regretul că acesta nu a mai apucat să îl citească.
„Cred că singurul motiv pentru care am fost capabil să scriu în continuare în toți acești ani și să-mi încredințez tiparului scrierile este pentru că tata s-ar fi bucurat mai mult decât oricine dacă ar fi citit aceste pagini pe care el nu a mai ajuns să le citească. Pe care nu le va citi niciodată. Este unul dintre paradoxurile cele mai triste ale vieții mele: aproape tot ceea ce am scris, am scris pentru cineva care nu poate să mă citească și chiar și această carte nu este altceva decât o scrisoare către o umbră.”
Prins în vârtejul propriilor lupte interioare, tatăl voia să își educe fiul mai mult ca pe un necredincios, cu scopul de a-l elibera de toate represiunile și vinovățiile religioase, care pe el îl chinuiseră toată viața. Să găsească un fel de echilibru între rațiune și impulsurile inimii. Datorită convorbirilor cu tatăl său, Abad a ajuns să înțeleagă că, dacă există cineva care te acceptă așa cum ești și te orientează, este posibil să fii mai puțin rău și să-ți îndrepți egoismul înnăscut spre căi inofensive.
„…dacă există un strop de fericire în viața mea, dacă am o doză de seriozitate, dacă aproape întotdeauna mă comport într-un mod decent și mai mult sau mai puțin normal, dacă nu sunt antisocial și dacă, deși a trebuit să suport atentate și să sufăr enorm, sunt încă un om pașnic, cred că toate se datorează pur și simplu faptului că tata m-a iubit așa cum eram, un mănunchi amorf de sentimente bune și rele, și mi-a arătat calea pentru a scoate la lumină partea cea mai bună din natura umană rea pe care o avem cu toții. Și, deși de multe ori nu reușesc, grație amintirii lui, încerc mereu să fiu mai puțin rău decât m-ar determina înclinațiile mele naturale.”
Copilăria trece într-o fericire aproape ridicolă, în timp ce tatăl său se străduiește să facă din Medellín un loc mai sănătos, iar politica Columbiei devine tot mai instabilă și violentă. Abad își amintește cu nostalgie de anii fericiți ai copilăriei, acea perioadă a vieții care se scurge într-o armonie desăvârșită. O armonie care, totuși, se destramă cu ușurință în amintire, chiar dacă încearcă să nu o contamineze cu amărăciunea tragediilor de mai târziu.
Moartea surorii lui, Marta, la vârsta de 16 ani, de o boală incurabilă, a fost tragedia care a oprit această perioadă euforică. Toată această experiență, în care fericirea se transformase brusc în durere, a scos la suprafață faptul că fericirea noastră se află într-un echilibru precar, gata oricând să se destrame. Moartea surorii lui a fost momentul când istoria familiei s-a rupt în două, iar niciunul dintre ei nu a mai fost la fel ca până atunci. Erau momente când tatăl lui se închidea în bibliotecă, își punea tare o simfonie, iar pe sunetele muzicii izbucnea în plâns și strigăte de disperare. Își descărca toată suferința și neputința în fața volatilizării printre mâinile lui de medic a propriului copil, fără ca el să poată face ceva.
După o astfel de pierdere, viața nu mai poate continua la fel ca înainte.
„…nu a mai fost posibil pentru nimeni să fie fericit pe deplin, nici măcar din când în când, pentru că în același moment în care ne regăseam într-o clipă de fericire, știam că lipsește cineva, că nu suntem toți, și deci nu avem dreptul să ne bucurăm…”
Acest om blând și-a imaginat o lume mai bună și a lucrat neobosit pentru a o transforma în realitate. El s-a dedicat ani întregi unor cauze pierdute (cum ar fi apa potabilă pentru toți, vaccinarea generală sau drepturile omului), pentru care a fost ucis brutal de paramilitarii conservatori columbieni în 1987, într-o perioadă în care brutalitatea împotriva gânditorilor liberali era una obișnuită. Exagerat și uneori naiv, doctorul Abad a fost unul dintre puținii oameni suficient de curajoși pentru a denunța abuzurile poliției și paramilitarilor, în timp ce grupările de gherilă ucideau și agitau vasul violenței. Știa că spunerea adevărului este un obicei periculos, dar cu toate astea a fost de neclintit. Cincisprezece ani mai târziu de la moartea Martei, în aceeași biserică, au asistat la a doua înmormântare, cea a tatălui.
Seniorul Hector Abad avea 65 de ani când ucigașii l-au prins pe o stradă din Medellín. Doctorul fusese să-și aducă omagiul unui coleg ucis cu două zile înainte și era însoțit de un fost student pe care ucigașii l-au „terminat” câteva minute mai târziu. Trei vorbitori care au adus un omagiu medicului la înmormântare au fost uciși ulterior. Pentru a supraviețui, fiul a plecat în exil, de unde s-a întors câțiva ani mai târziu.
Titlul cărții, Suntem deja uitarea ce vom fi, este un vers din poemul „Epitaf” al lui Borges, scris pe un bilețel de tatăl lui, pe care îl avea în buzunar în dimineața crimei. Prin scrierea acestei cărți, Abad speră că această uitare ar putea fi „amânată”, chiar și pentru o clipă.
Romanul, o poveste de familie spusă prin lentila decolorată a timpului, este o reconstituire a imaginii și a sufletului tatălui și o reîntoarcere alinătoare la tot ce a însemnat copilăria și viața lui Hector Abad alături de familie. Dar, totodată, este și o reîntoarcere în fața morții, în acel moment din acea zi fatidică. O scriere dureros de frumoasă, sinceră și intimă, prin care Abad și-a deschis sufletul și ne-a arătat rana devenită de-acum cicatrice. Franz Kafka spunea într-o scrisoare către prietena sa, Milena: „Scris înseamnă să te dezbraci”. Și asta face și Héctor Abad Faciolince, se dezbracă și își expune toată umanitatea imperfectă.
Prima dată am citit cartea acum câțiva ani, iar acum, recitită, am simțit-o mult mai aproape de sufletul meu. A căpătat o altă dimensiune, căci peste durerea sufletească a lui Abad am proiectat propria mea durere în fața pierderii și propria mea frică de moarte și de uitare.
Cartea lui Héctor Abad încearcă să țină la distanță acest animal prădător care este uitarea. „Am învățat ceva de la tatăl meu pe care ucigașii nu știu să-l facă: să folosesc cuvinte pentru a exprima adevărul – un adevăr care va dura mai mult decât minciuna lor”. Rezultatul este un omagiu al dragostei paterne, o cronică zdrobitoare a violenței din Columbia, dar și un memoriu despre memorie și uitare, despre scris și povestit, în încercarea de a prelungi amintirea. Opera sa este miracolul care a apărut din dificultate, al unui om care a învățat să facă față propriilor adversități fără a abandona arta sau tocmai datorită ei.
„Toți suntem condamnați la țărână și la uitare. Vom mai supraviețui câțiva ani fragili, după moarte, în memoria altora, dar și această amintire personală, cu fiecare clipă care trece, va fi mai aproape de dispariție. Cărțile sunt un simulacru de amintire, o proteză pentru a ne putea aminti, o încercare disperată de a face să dureze un pic mai mult ceea ce este iremediabil finit.”
Ne este greu să ne amintim, pentru că ne doare, dar suntem îngroziți să nu uităm. Paradoxal, vrem să ne doară, căci durerea nu ne lasă să uităm. Moartea lasă o durere în suflet pe care nimic nu o poate vindeca, doar ne vom obișnui să trăim cu ea.
Așa cum anotimpurile trec, dar se reîntorc anul următor, și amintirile poate că vor apune pentru a răsări mai târziu. Astfel, memoria poate fi și o lume magică căci ea îi readuce la viață pe cei dispăruți de lângă noi. Suntem cu toții piese din ceea ce ne amintim, iar atâta timp cât există memorie, credem că nu există o pierdere adevărată. Dar, asemenea catedralelor cândva mărețe, când va fi să fie nu ne va rămâne decât să ne purtăm cu demnitate uitarea.
Héctor Abad Faciolince, „Suntem deja uitarea ce vom fi”, Editura Curtea Veche, anul publicării: 2021 (ediția a II-a), nr. pagini: 270, traducere din limba spaniolă și note de Mariana Sipoș
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu