Editura Trei și Cărturești Verona (str. Arthur Verona nr.13-15) vă invită vineri, 3 aprilie, ora 19:00, la evenimentul de lansare a cărții „Oameni suntem” de Dan Panaet. Participă, alături de autor, Remus Boldea, scriitor, și Ioana Pelehatăi, jurnalist. Moderator: Dragoș C. Costache, scriitor și jurnalist. citeste-ma.ro vă oferă un fragment din această carte.
Există multe feluri de a-ți arăta umanitatea. Uneori ești receptiv la ipohondria brusc împărtășită a unui necunoscut, la fel ca în povestirea Instalatorul. Alteori încerci să înțelegi ce mai rămâne din tine dacă îndepărtezi lucrurile care te definesc, ca în Mina de petrol.
Volumul de față cuprinde un mănunchi de povestiri – nouă la număr – și tot atâtea încercări de a arăta ce înseamnă să fii viu printre alți oameni vii, de care te leagă fire invizibile.
„În povestirile lui Dan Panaet lumea e ca un glob de cristal scăpat pe jos de un demiurg cinic. Prin fisurile acestui glob ochiul scriitorului vede un absurd strălucitor însoțit de hohote de râs, un râs care de cele mai multe ori anunță și un plâns. Ne aflăm, așadar, într-un Babilon populat cu români hăituiți de frici, dorințe, birocrație, umilințe și rușini, iar stilul amuzant și insolit în care exploatează aceste vulnerabilități pare să fie punctul forte al autorului.“ - Bogdan Răileanu
„În orașul din care veneam, lumea mi se părea mică, o schiță banală din manualul din geografie. Dacă ai văzut un oraș, le-ai văzut pe toate, pentru că principiul e același, doar detaliile diferă. Dar iată că orașul mare era altceva, un continent întreg pe care se-nghesuiau popoare de care habar n-aveam că există. Într-o noapte, așteptam ultimul autobuz într-o stație din Piața Unirii. Mă uitam la reclamele luminoase de pe clădiri și mi se părea că n-au niciun sens. De ce te-ai osteni să le urci acolo, când fiecare dintre noi dispare și, din acel moment, e ca și cum n-am fi existat niciodată?” - DAN PANAET
FRAGMENT
Când am ajuns jos, la punctul de întâlnire, m-am uitat după David. Încă nu apăruse. N-aveam de gând să-i spun despre plic, dar voiam să-l întreb dacă știe cine e Arthur Dumitrescu. Mă gândeam că pot să fac propria anchetă.
Într-un târziu a apărut și David. Avea în mână și de data asta un pahar de cafea, pe care a trebuit să-l lase însă în sala de mese, pentru că, ne-a avertizat Iacob, n-avem voie să venim în drumeție cu gunoiul după noi.
— Poate că trebuia să votăm și regula asta. Evident, fără să știm dacă ne place sau nu cafeaua, a spus David în timp ce coboram către pădure niște trepte de marmură.
Rămăseserăm în coada grupului, dar încă nu-l întrebasem de Arthur Dumitrescu. La doar câțiva pași în fața noastră mergea un delegat tăcut și n-aș fi vrut să ne audă. Poate chiar el era Arthur Dumitrescu. Poate că tocmai de-aia tace așa, mi-a trecut prin cap. Poate că întoarce pe toate fețele informațiile pe care le are și se gândește cum să profite de ele.
După ce am coborât în pădure, am mers de-a lungul unei poteci până când am văzut un drum forestier. Plouase recent, iar în noroi se uscaseră urmele înguste ale unor roți de căruță. Am continuat pe drumul forestier până ce am ajuns la marginea unei fânețe. Doi bărbați care coseau iarba s-au oprit din munca lor și ne-au urmărit prin soarele amiezii, cu mâna streașină la ochi. Iacob i-a salutat, iar bărbații i-au răspuns, după care și-au scuipat în palme și s-au întors la cosit.
Imediat după fâneață am dat de marginea unui sat. Mai întâi câteva case mici sau lăsate în paragină, apoi construcții tot mai serioase, cu garduri noi și umbrare de viță-de-vie, sub care femei cu basma pe cap dereticau după masa de prânz.
La o răscruce de drumuri se afla un bar cu câteva mese scoase afară. Iacob ne-a spus că e timpul să ne oprim și să bem o socată. După ce tot grupul s-a strâns în jurul meselor de afară, Iacob a intrat de unul singur în cârciumă, ca să cumpere de băut. A ieșit după mai puțin de două minute.
— Să vină cineva cu mine, să mă ajute.
Am stabilit din priviri cu David că noi vom fi aceia, iar în timp ce treceam pragul cârciumii, feriți de urechile celorlalți, l-am întrebat dacă are idee cine e Arthur Dumitrescu.
— De ce? a vrut să știe.
— Nu contează. Știi cine e?
— Cum nu contează?
— Îți zic pe urmă.
Iacob ne-a pus în mână câte o tavă plină cu pahare de socată. Ne-am întors cu băutura afară, uitându-ne suspicios unul la celălalt.
— Habar n-am cine e, mi-a zis într-un târziu.
Stăteam rezemați de un gard de lemn chiar lângă cârciumă. Țineam în mână paharele goale. După atâta mers prin arșița după-amiezii, băuserăm socata dintr-o înghițitură.
— Acum e rândul tău să spui de ce întrebi.
— Am o bănuială, am zis.
— Ce bănuială?
— Că știe prea multe. Adică știe tot ce n-ar trebui să știe nimeni dintre noi.
— De unde știi că știe?
— Nu știu, e doar o bănuială.
David s-a uitat la mine ca și cum ar fi așteptat să continui. N-am mai spus nimic. Iacob ne-a strigat să ne urmăm drumul și eu am transformat semnalul într-o diversiune binevenită.
După ce am ieșit din sat, am urcat pe o șosea îngustă care șerpuia printre dealuri.
— O să vedeți o mină de petrol, singura din Europa. În mod normal, petrolul se extrage cu sonde, dar aici localnicii îl scot din galerii săpate în pământ, ca pe cărbuni, ne-a explicat Iacob.
Ne-a făcut semn în direcția unui gard de sârmă ruginită. Într-un loc, două porți mari metalice atârnau de stâlpi ca oasele unui muribund. Iacob ne-a luat-o înainte, a deschis una dintre porți și ne-a invitat să intrăm. Am pătruns cu reținere — în astfel de curți părăsite te-aștepți să bântuie haite de câini. În mijlocul incintei, o imensă baracă metalică adăpostea intrarea în mină.
— Vagonetele aduc petrol de la 300 de metri adâncime. Atât are cea mai adâncă dintre galerii, începuse Iacob să povestească atunci când l-am întrerupt.
— Poate că nu e cea mai bună idee să facem vizita asta, am zis.
Câțiva au râs, crezând probabil că-mi este frică.
— Nu e obligatoriu să coboare toată lumea. Cine nu vrea să viziteze mina poate rămâne la suprafață. Oricum nu putem să coborâm decât cinci odată.
— Nu e vorba de asta, domnule Iacob.
— Dar?
— Nu mi se pare corect ce facem aici, am spus. O exploatare minieră le-ar putea trezi amintiri unora dintre noi. Anumite priveliști le vor părea familiare, de unde vor trage concluzia că în viața reală cu asta se ocupă. Inevitabil, votul lor o să fie influențat. Vor alege în favoarea unei exploatări miniere private, de exemplu.
— Nu te gândești cam departe?
— Deloc, am zis. Chiar azi am avut de făcut o alegere în privința asta.
— Îți faci griji degeaba. Alegerile de azi au fost ultimele care implică mineritul. Și, chiar dacă n-ar fi așa, senzația de familiaritate cu mina nu spune nimic. Dacă ai mai fost într-o galerie subterană nu-nseamnă automat că deții niște mine. Ar putea, dimpotrivă, să-nsemne că ești un simplu miner, pe care l-ar proteja mai bine o exploatare organizată de stat.
Avea dreptate.
— Și, oricum, e singura mină de petrol din Europa, a continuat Iacob. Vă asigur că n-o să fie o priveliște familiară pentru nimeni.
Seara, în timp ce ne-ntorceam epuizați și flămânzi la hotel, David s-a apropiat de mine și mi-a zis:
— Nu înțeleg de ce faci pe deșteptul.
— Ce?
Treceam pe drumul forestier, acum întunecat ca un tunel al groazei. Se auzeau doar încheieturile pădurii trosnind.
— Ar trebui să nu te mai crezi detectiv. Lasă lucrurile așa cum sunt.
— Te referi la numele ăla?
— Mă refer la tot. Și la nume, și la mină. Atât îți zic!
Am încetinit pasul, ca să rămânem în urmă. Iacob a observat că ceva e-n neregulă și s-a oprit din drum.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat el.
— Nu s-a întâmplat nimic, am spus. Mă doare puțin un genunchi și merg mai încet.
— Te descurci să ajungi la hotel?
— Da, nu e nicio problemă. Puteți să mergeți înainte.
— Rămân eu cu el, a spus David.
M-am oprit și m-am așezat pe un buștean culcat la pământ. David a rămas în picioare, în dreptul meu.
— Nu știu la ce te gândești tu, dar eu vreau să ajung cât mai repede acasă, a spus el. Nu vreau să stau nici măcar o secundă aici mai mult decât e nevoie.
— Sunt total de acord.
— Atunci ar trebui să nu mai insiști. Orice reclamație o să ducă la anchete și orice anchetă o să ducă la întârzieri. Vreau să terminăm cu voturile și să mă-ntorc acasă.
— Chiar dacă sistemul e viciat?
— Nu cred că e. Dacă unii și-ar aminti mai multe despre situația lor, ar face notă discordantă cu ceilalți, ca să-și urmărească interesele. Dar până acum se vede clar că nu e cazul. Toți am fost de acord cu alegerile făcute.
— Până acum.
— Dacă o să văd mâine că sunt unii care urmăresc altceva decât restul, o să mă mai gândesc.
Am scos din buzunarul pantalonilor plicul îndoit. I l-am întins.
— Ce-i ăsta?
— Deschide-l! i-am zis, deși David începuse deja să cotrobăie înăuntru.
David a despăturit foaia din plic și s-a uitat la ea aproape în scârbă.
— Asta nu înseamnă nimic. Nici măcar nu știm dacă există un Arthur Dumitrescu.
M-a sfătuit să rup foaia și să uit de ea, dar m-am ridicat și i-am smuls-o din mână până să apuce să facă asta.
DAN PANAET (născut în 1984 la Buzău) este absolvent al Facultății de Filosofie, Universitatea București, unde a obținut și doctoratul în filosofie politică. Între 2011 și 2023 a fost redactor la săptămânalul „Cațavencii”, iar începând cu anul 2014 a scris scenarii pentru producții TV, printre care se numără emisiunea „Starea Nației” și serialul „Las Fierbinți”. Oameni suntem este volumul său de debut.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Chelaxy Designs / Unsplash
scrie un comentariu