„Spune-mi povestea și-mi voi aminti numele meu.”
Încă o dată, Jón Kalman Stefánsson frământă inima omului. Revine cu acest roman hipnotic, profund și poetic, o meditație asupra memoriei, iubirii și fragilității umane, a sensului existenței, îmbrăcată în peisajele austere ale Islandei.
Dorul, iubirea, suferința, tragedia, lașitatea, se rostogolesc dintr-un secol în altul, din generație în generație, provocând destinul la același duel. Când trădăm și când ne urmăm inima? Sunt oare același lucru?
Un bărbat fără nume, care și-a pierdut memoria, este nevoit să își reconstituie trecutul prin poveștile celor care l-au cunoscut, urmărit tot timpul de sentimentul unei iubiri întâmplate. El se scufundă încet într-o istorie ce se întinde pe secole, descoperind povești despre oamenii care au iubit, au pierdut, au luptat, au supraviețuit și au murit în fermele izolate, bătute de vânt, și în satele mici din vestul Islandei, al căror peisaj uimitor și-a influențat într-un mod neiertător locuitorii. Într-o manieră fragmentară, aproape onirică, Stefánsson construiește o lume unde trecutul și prezentul se împletesc, realitatea devenind una fluidă. Iar omul trebuie să ia o decizie, căci altfel rămâne paralizat în fața vieții.
„Toată lumea îmbătrânește, își risipește viața. Trăim clipe luminoase, trăim fericirea, apoi totul trece, timpul nu încetinește niciodată, nu-i pasă de noi, unul moare, celălalt se pierde în nefericire, dezamăgire, beție, iar în final toată lumea pleacă și nu se mai întoarce. De la viață la moarte, asta este traiectoria noastră. Venim de nicăieri, dispărem în neant și în final totul se șterge. Câștigăm fericirea, apoi o pierdem. Ne confruntăm cu două opțiuni și nimeni nu știe sigur care e cea corectă, poate ambele, poate niciuna, și poate chiar depinde în întregime de punctul de vedere al fiecăruia. Dacă nu iei o decizie, rămâi paralizat.”
Personajele romanului, adesea excentrice, parcă sunt stele într-o galaxie, la care Stefánsson ne pune să ne uităm prin telescopul timpului, decupându-le din negura memoriei și aducându-le la lumina universului pentru ca apoi să dispară în „întunericul de unde nu mai evadează niciun sunet.”
Aceste destine individuale sunt legate prin fâșii de tragedie umană. În repetate rânduri, personajele lui Jón Kalman Stefánsson se confruntă cu o alegere la fel de dificilă ca un peisaj zbuciumat de furtună. Ar trebui să rămână pe loc, înțepenite, și să-și sufoce inima, sau să-și modeleze propriul destin și să urmeze „acul magnetic al inimii” – chiar dacă acel punct îi trage spre polii incertitudinii, discordiei, durerii sau chiar ai morții?
„Dar este bine, crezi că e justificat, nu poate fi periculos, ba chiar greșit să asculți de inimă? Știi foarte bine că e neîmblânzită prin însăși natura ei și poate duce cu ușurință la dezastru dacă nu e ținută bine în frâu. Cine își urmează inima poate ajunge să-i rănească profund pe cei mai apropiați dintre oameni... Este, așadar, mereu un păcat și o slăbiciune nesăbuită să-ți urmezi inima, să mergi încotro îți arată acul tremurător al busolei sale, chiar dacă asta înseamnă că lumi întregi vor pieri?”
Povestea șerpuiește prin timp și locuri, depășește obstacole, precum râurile islandeze, cuprinzând viața și moartea, iar între ele dragostea mistuitoare. Cu fraze ce par sculptate din gheață și lumină, scriitorul islandez infiltrează o tandrețe în surprinderea emoțiilor umane și o melancolie care traversează întregul roman. Jonglează cu timpul, transformând lectura într-un puzzle al existenței, în timp ce viața necunoscutului se conturează tot mai mult. Fragment cu fragment, iese la vedere întregul portret al familiei. Iar „cea mai veche melodie din lume” se repetă: „dragoste, pierdere și dorință”.
„Trecutul se află în noi pentru totdeauna. Este continentul invizibil, misterios, pe care îl simți uneori când moțăi. Un continent cu munți și mări care influențează constant vremea și lumina pe care le adăpostim în noi.”
Absența cuiva drag lasă un gol care devine întuneric. Dorul de cei plecați ne urmărește pentru totdeauna, iar cei morți ne însoțesc în feluri numai de ei știute. Într-o atmosferă abătută și contemplativă, Stefánsson explorează stările interioare, reflectând asupra condiției noastre efemere și a puterii amintirilor, subliniind că ceea ce rămâne din noi sunt doar fragmentele păstrate de ceilalți. Dar „uitarea eternă atârnă asupra memoriei. Unde mai găsim atunci consolare?”
„Privim neputincioși cum cei dragi dispar în întuneric, strigăm, plângem, implorăm, dar nu primim niciun răspuns. Nicio replică. Distanța dintre noi pare la fel de insurmontabilă ca distanța dintre universuri. Sau, mai bine zis, trebuie să plătești cu viața pentru a ajunge acolo și nu există nicio șansă de întoarcere, e un bilet numai dus. Niciun răspuns.”
Dorințe și iubiri imposibile dau peste cap busola inimii, așezând suferința și dragostea la aceeași masă. Dar câteodată drumul de întoarcere încă există. În mijlocul asprimii vieții, oamenii își găsesc fericirea împreună. Să poți să cuprinzi pe cineva în brațe este „singurul mod în care poți rezista spinilor vieții”. Iar viața fără să iubești „nu e viață, e lapoviță”.
O carte pentru cei care nu se feresc să pătrundă în adâncurile sufletului, acolo unde tenebrele rod în tăcere. Proza poetică și introspectivă a lui Stefánsson este de o frumusețe rară și dureroasă. Romanul lui nu doar se citește, ci se simte ca un vânt islandez: odată ce ți-a intrat în suflet, nu mai poți fi la fel.
„Scrie. Și nu vom uita.
Scrie. Și nu vom fi uitați.
Scrie. Pentru că moartea este un alt nume pentru uitare.”
Iar pe fundal vocea răgușită a lui Tom Waits: „For all the things that you’ve given me will always stay broken but I’ll never throw them away.”
Jón Kalman Stefánsson, „Absența ta e întuneric”, Editura Polirom, anul publicării: 2025, nr. pagini: 452, traducere din limba islandeză și note de Ovio Olaru
Cumpăraţi cartea de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Credit foto: Alina Burcioiu
scrie un comentariu