„Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment” de Cynthia Fleury este cel mai nou titlu din colecţia FilosoFII AGORA. Traducerea îi aparţine Deliei Șepețean Vasiliu.
Cyntia Fleury va fi peste câteva zile la Bucureşti, cu ocazia celei de-a doua ediţii a FilosoFii Fest. O puteţi întâlni la librăria Cărturești Verona din Bucureşti, miercuri, 22 aprilie, începând cu ora 19:00, când va vorbi chiar despre această carte, din care vă oferim un fragment.
Filosofia politică și psihanaliza au în comun o problemă esențială pentru viața oamenilor și a societăților: resentimentul, acea nemulțumire surdă care ajunge să ne macine existența, să ne amărască viața. Cartea de față nu doar că lămurește originile psihice și instituționale ale ruminațiilor celor nedreptățiți, ci oferă și căi pentru a calma și vindeca ura revanșardă.
Plecând de la psihanaliza lui Freud și Reich, dar și de la filosofia lui Nietzsche, Scheler, Adorno sau Cioran, cititorul va afla modalități concrete pentru vindecarea de resentiment: în plan personal, va fi nevoie de o sublimare a energiei resentimentare în creativitate, angajament, umor și contemplare, în vreme ce în context social, vor trebui asigurate spații de recunoaștere, echitate și emancipare.
Cynthia Fleury, fostă discipolă a lui Jacques Derrida, este specializată în filosofie și psihanaliză, domenii pe care le predă la centre universitare din Paris.
CYNTHIA FLEURY, specializată în filosofie și psihanaliză, este profesor titular al catedrei de Sănătate și Științe Umane de la Conservatorul Național de Arte și Meserii din Paris. De asemenea, este titulară a catedrei de filosofie din cadrul Grupului Spitalicesc Universitar de Psihiatrie și Neuroștiințe din Paris. Cynthia Fleury a scris cărți dedicate individuării și statului de drept, precum: Les pathologies de la démocratie, La fin du courage, Les irremplaçables și Le soin est un humanisme. Și-a făcut doctoratul cu Jacques Derrida și este una dintre cele mai cunoscute reprezentante din Franța ale umanismului medical. Din 2013, este membră a Comitetului Național Consultativ de Etică din Franța.
FRAGMENT
25
Timpul trebuie să‑și recâștige valoarea
Desigur, accesul la experiență sau sublimare nu are loc doar prin limbaj. Există și experiența ca atare, capacitatea de a experimenta, de a transforma viața în experiență proprie. La Maurice Blanchot, cele două se împletesc în sensul că experiența desemnează miezul creației, scrierea în sine, dar și neobosita goană în căutarea experienței, a vieții, a ceea ce fuge, a ceea ce trece, a declinului vieții care se învecinează cu neputința specifică oricărei creații. În cadrul analizei, fără îndoială ca urmare a educației — a educației pentru viață —, în această privire asupra propriei persoane, o privire mediatizată de lume și, prin urmare, extinsă, nu ne mai uităm la noi ca la un sine care se observă — ar fi ridicol și plictisitor, chiar dacă mulți cred că despre asta este vorba în analiză: să ne privim; de fapt, ne deschidem privirea, ni se deschid ochii. Căci analiza este deja anticamera experienței, o posibilitate de a învăța sau de a reînvăța să facem experiențe. Or, resentimentul este cel care nu mai știe să facă experiențe, cel care trăiește și vede că totul trece, în urmă rămânând doar amărăciunea, doar insatisfacția; ura față de ceilalți usucă sufletul și face ca orice teritoriu în jur să devină arid și cu atât mai mult capacitatea noastră de mediere.
Găsirea drumului înapoi către experiență pare atât de simplă; în esență, este simplu, dar prețul care trebuie plătit pentru experiență nu este neînsemnat. Deoarece, pentru a face experiențe, avem nevoie de timp, trebuie să regăsim un timp care se desfășoară, iar această desfășurare a timpului se petrece mai întâi în minte, în voința de a prelungi timpul. Și timpul, știm, este o marfă rară în societățile noastre. Totuși unii consideră că au prea mult timp: e vorba despre acei adolescenți care au sentimentul că sunt blocați în propria lor viață, în propriul teritoriu. Literatura este plină de aceste ființe în căutare, care aspiră la acel altundeva deoarece timpul gol îi devorează și au sentimentul că putrezesc stând pe loc. Dar asta nu înseamnă că au prea mult timp, ci că nu știu ce să facă cu el pentru că sunt încă prea puțin inițiați în sublimare, în imperativul lipsei.
Cu siguranță, cu toții ne aflăm la un moment dat în acea stare care asimilează prostește plictiseala și timpul. Acuzăm lumea, mediul înconjurător, familia, viața sărăcăcioasă pe care o ducem în acel moment, puțina libertate de care ne bucurăm, obligația de a rămâne la domiciliu — toate acestea nu sunt neadevărate, dar rămân insuficiente. Și de altfel, dacă nu descoperim valoarea timpului, dacă nu învățăm să‑l prețuim, resentimentul se va arăta inevitabil la capătul călătoriei care ar trebui să ne extragă din marasm. Dar nu trebuie să credem că, odată scăpați de resentiment, vom simți o dulce împlinire. Nietzsche a spus că sănătatea deplină are un aer dionisiac, adică nu este străină de fărâmițare. Convalescentul va avea întotdeauna gustul exilului în gură, senzația de a fi un permanent fugar, de a fi mereu în fugă de propria istorie. Miza este domolirea acestui sentiment; iar succesul va consta în îmblânzirea acestuia și astfel în obținerea unui mic răgaz. Confruntat cu exilul, va exista totuși acest alt pol al experienței, iar aceasta nu îi este complet străină.
Verbalizarea reactivează durerea, dar o și calmează: când sentimentul exilului este prea puternic, puține lucruri ne pot ajuta să rezistăm. Rămâne totuși cuvântul rostit, propriul cuvânt, rafinat prin efortul analitic, care poate da uneori, în sfârșit, un sentiment de refugiu. O ședință poate echivala cu găsirea unui cămin, a unei case. Această capacitate nu este desigur privilegiul curei analitice: este doar unul dintre adevărurile profunde obținute prin scris, prin lectură, prin cuvântul operei în general. Și nu este același lucru cu „cuvântul cotidian“[1] care, așa cum scrie Blanchot, este neglijabil și trece; cuvântul analitic este altfel decât cel al actualității, decât acele cuvinte fără sfârșit care continuă să comunice fără ca cineva să audă cu adevărat ceva. În esență, funcția fatică, ce nu este lipsită de interes, joacă un rol important în special în fața anxietății; o calmează, dar numai pentru scurt timp. În cazul unei anxietăți mai centrate, este nevoie de altceva, este nevoie de un cuvânt mai interiorizat, mai conștientizat, fără îndoială mai tăcut, care se prelungește, care poate adăposti.
26
Contratransferul și cura psihanalitică
Este vorba despre un fenomen care nu ține propriu‑zis de resentiment, dar care se poate deschide spre acesta, cel puțin dacă nu este canalizat în altă direcție: mă refer la acel sentiment de amărăciune profundă care apare la analist când, străduindu‑se să‑l însoțească pe analizand în travaliul său, devine la rândul lui— uneori pentru scurt timp, alteori în mod cronic — obiectul acelui resentiment. Atunci analistul va trăi un sentiment amestecat; rănit de analizand, chiar dacă nu recunoaște, se pot trezi în el emoții neplăcute care lasă un fel de urmă și îl imobilizează pe analist între sentimentul de a recunoaște perfect ceea ce se întâmplă, ca o veche lecție bine cunoscută în psihanaliză, și datoria sa de terapeut de a continua, ba chiar de a înfrunta acest sentiment pentru a produce ceva viabil pentru analizand și, cu siguranță, și pentru el însuși. Winnicott a definit acest moment care strânge stomacul și constrânge mintea ca fiind „ura în contratransfer“.[2]
O anecdotă autobiografică, adesea comentată și legată fie de noțiunea de reparație[3], fie de contratransferul „plin de ură“[4], descrie ambivalența acestui sentiment la copilul Winnicott. Ține în mână o păpușă a surorii sale și îi distruge nasul cu ajutorul unui ciocănel, socotind că acea păpușă este cu atât mai nesuferită cu cât tatăl său o folosește ca pe un ventriloc ca să‑și tachineze fiul, cântându‑i o melodie în care îl pune în scenă alături de sora lui: „Rosie i‑a spus lui Donald: Te iubesc, Donald i‑a spus lui Rosie: Nu te cred niciun pic“. Winnicott comentează astfel secvența:
Așadar știam că trebuie să distrug acea păpușă, iar o mare parte din viața mea a avut ca bază faptul incontestabil că am realizat cu adevărat acel act, nemulțumindu‑mă doar cu dorința de a‑l face și nici cu simplul fapt de a proiecta acel act. M‑am simțit probabil oarecum ușurat când tatăl meu, luând mai multe chibrituri la rând, a încălzit suficient nasul de ceară al păpușii pentru a‑l putea remodela. Și astfel fața a devenit din nou o față. Această primă demonstrație a actului de restituire și reparație m‑a impresionat cu siguranță și probabil m‑a făcut capabil să accept faptul că eu însumi — micuța ființă inocentă — devenisem violent în mod direct cu păpușa și indirect cu acest tată echilibrat care tocmai intrase în viața mea conștientă.
Faptul că nu suntem acea micuță ființă inocentă este o descoperire de fiecare zi, care dăinuie de‑a lungul întregii vieți. Nici pe departe inocent ca individ, nici pe departe inocent ca analist, nici pe departe inocent ca analizand, dar întotdeauna frământat de această lipsă de inocență, capabil să o nege, dar incapabil să se împace cu ea. Din acel moment se deschide calea reparației. Totuși adevărata cale a reparației nu este cea a repetiției: nu putem repeta la nesfârșit că suntem inocenți și să ne mulțumim să o recunoaștem și să ne cerem scuze, ba chiar să denunțăm situația. Această modalitate de a lua act de non‑inocența proprie are aerul unei false modestii. Ne recunoaștem insuficiența nu pentru a încerca să o depășim, ci pentru a ne instala în ea considerând‑o în cele din urmă suficientă. Este un aspect pe care Deleuze îl descrie foarte bine când își invită cititorul să se ferească de cel care se descrie ca nefiind la înălțimea celuilalt, considerându‑l pe acesta ca fiind magnific și pe sine ca fiind nedemn. Aceasta este versiunea mai stilizată a resentimentului, marea declarație de inferioritate. „Tocmai din acest motiv se și cuvine să‑i privim cu suspiciune pe cei care se acuză pe sine în fața a ceea ce este bun și frumos, pretinzând a nu înțelege, a nu fi demni: modestia lor înfioară. Câtă ură de frumos se ascunde în declarațiile lor de inferioritate!“* Recunoașterea formei de cruzime de care suntem în stare este un moment necesar, așa cum este și obligația de a o depăși.
[1] M. Blanchot, L’Entretien infini, ed. cit., p. 355.
[2] D. Winnicott, „Ură în contratransfer“, în De la pediatrie la psihanaliză, ed. cit., pp. 257–267.
[3] Denys Ribas. „La vie de Donald Woods Winnicott“, în D. Ribas (coord.), Donald Woods Winnicott, PUF, 2003, pp. 6–34.
[4] Christine Voyenne, La Haine dans le contre‑transfert (1947), Le Contre‑Transfert (1960), comentariu la articolele lui D.W. Winnicott, 2010. Texte online, pe site‑ul Société Psychanalytique de Recherche et de Formation, www.sprf.asso.fr.
În colecția FilosoFii au mai apărut:
Ciprian Mihali – Curajul de a spune nu. Forme ale supunerii voluntare
Peter Sloterdijk – Trebuie să îți schimbi viața
Donald J. Robertson – Cum să gândești ca Socrate.Filosofia antică, un mod de viață pentru lumea de azi
Theodor Paleologu – Cine mai oprește Apocalipsa?
Ilaria Gaspari – Viața secretă a emoțiilor
Saul Perlmutter, John Campbell, Robert MacCoun – Gândirea mileniului trei. Cum să găsești sens într-o lume fără sens
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Pars Sahin / Unsplash
scrie un comentariu