Simona Antonescu este scriitoarea care, de fiecare dată, coboară ea însăși în inima cetății pe care o construiește. De acolo, din mijlocul unei piețe, de la fereastra unui han sau din poiana ascunsă de brazii falnici și martori ai istoriei, scriitoarea distinsă cu numeroase premii și cea care în urmă cu numai trei ani ne-a prezentat-o pe Chiajna din Casa Mușatinilor așa cum ne-ar fi fost altfel imposibil să ne-o imaginăm și să ne apropiem de ea (un roman-capodoperă), a ales, de data aceasta, un eveniment istoric pentru a privi, cu la fel de multă pricepere și migală, viața care freamătă în fundalul încercărilor lui Mihai Viteazul de a se opune forțelor otomane.
Îi cunoaștem astfel pe cei trei frați, junii Grama, Neacșu și Mitruț, aflăm despre fiecare pas pe care un tânăr care avea să devină june trebuia să-l facă, de la legământul tăcerii și până la vânătoarea de vulpi, despre cum inimile feciorilor se furau, și în primăvara anului 1600, cu priviri gingașe aruncate spre ei întâmplător în timp ce se albeau rufele în apa râului de la moară. Nu există pas pe care să-l facem neînsoțiți de-a lungul acestui roman care ne trage continuu spre centrul său, spre miezul lucrurilor, spre ceea ce palpită, spre ceea ce inundă totul cu firescul unui timp din urmă cu patru secole:
„Pe butoaiele de pe Șirul Botelor, din fața cârciumilor, se scoteau ulcele cu vin pe care târgoveții, de-ai cetății ori străini veniți cu treburi, le beau în picioare. Cele mai multe erau aldămașuri pentru tot felul de negustori care erau puse la cale acolo. Mirosurile înțepătoare și acre, de vin stătut și doage putrezite, care se ridicau din această parte a pieței le răspundeau din cealaltă parte aromele mirodeniilor aduse de negustorii din Șchei de la portughezii care-și ancorau corăbiile în portul Galaților. Când soseau caravanele cu scorțișoară, vanilie sau ienibahar, întreaga piață se sfințea de arome.”
Mersul istoriei se înșiră laolaltă cu pașii comunității închegate din Cetatea Brașovului, iar între „iscoadele judelui Brașovului, trecuți ca exploratores pe listele de plăți ale Casei Sfatului, Grama era cel mai iscusit”. Eforturile junilor de a-l sprijini pe Mihai Viteazul în eforturile sale de a păstra uniunea teritoriilor recuperate întăresc această senzație a implicării îndeaproape a fiecărui personaj în parte în viața care, de altfel, în cetate curgea firesc. Numai că timpul începe să curgă diferit, cu schimbări din ce în ce mai greu de deslușit și care anunță subtil transformări greu de prevăzut:
„Mersul complicat al războiului nu-i era pe de-a-ntregul limpede moșului. Felul acesta nou în care se formau astăzi oștirile, cu lefegii de felurite seminții adunați laolaltă sub comanda unor căpitani, tot cu simbrie și aceia, nu i se părea un lucru bun. Oastea țării dispăruse încă de când era el prunc. Steagurile boierești erau tot mai puțin numeroase. Născocelile vremurilor noi, archebuzele, flintele, tunurile și toate prăpăstiile cu care se omorau astăzi oștenii mai înainte chiar de a ajunge să se atingă unii pe alții făcuseră să se răspândească iute un meșteșug care odinioară, pe vremea moșului, avea o ușoară umbră de ocară: mercenar.”
Nu viața de fiecare zi e decupată și amănunțit descrisă de Simona Antonescu, ci viața de fiecare secundă. Gesturi, frământări, ploi și furtuni, picăturile de apă care lovesc un pervaz, zbuciumul nocturn al Zadei care a pierdut trei fiice, șoaptele bătrânelor care se adună să vadă cine mai pețește pe cine, susurul apei din râu, acele de brad zdrobite sub tălpi.
În vreme ce se așteaptă ajutorul de zece mii de oameni promis lui Mihai Viteazul de către Rudolf de Habsburg pentru a-l alunga pe Batăr Andreiuș de pe tronul Transilvaniei, junii din Brașov vor să-l asigure pe voievod că sunt de partea lui. În același timp, Herman notarul scrie cu înfrigurare despre măsurile pe care ceilalți nu le-au aflat încă, despre cum curgerea timpului urmează să se frângă:
„Privea rândurile scrise cum ar fi privit într-un hău deasupra căruia stătea suspendat, atârnat de slovele care-i ieșeau din vârful penei. Cu toții se aflau pe buza prăpastiei, dar deocamdată numai el știa asta. Câtă vreme răvașele rămâneau aici, în cămăruța aceasta din Casa Sfatului, pe lume încă nu se petrecuse nimic”, prea puțini știau că „grofii adunați în tabără de la Turda au de gând să înlocuiască pe Măria Sa”.
Aproape că nu există distanță între narator și cititor. Invitația pe care o face Simona Antonescu, de fiecare dată, cu fiecare nou roman al său, e aceea de a-l transpune pe cititor cu totul în timpul acțiunii, de a-l transforma, pe rând, în martor, în personaj, în emoția ghidată cu meșteșug și atenție.
Pentru cei care se apropie timid de romanele istorice, de ficțiunea care decupează o bucată de trecut pentru a-l aduce în atenția noastră în timpul prezent, alegerile Simonei Antonescu nu sunt niciodată întâmplătoare. Fiecare fir narativ e la fel de important, toate fac parte din „drumul mare”, tot ceea ce observăm, descoperim, aflăm despre personaje, principale sau secundare, ne pare la fel de important. Și este. Remarcabilul acestor romane este tocmai construcția atentă care pornește de la margine spre centru, încărcând chiar și ceea ce e periferic cu o forță aparte care echilibrează romanul într-o măsură desăvârșită. Mersul prin pădure al Zadei, rătăcirea ei de-a lungul căreia își plânge fiicele care nu mai sunt e un astfel de exemplu fără cusur:
„Pădurea o primi pe Zada ca pe una dintre ai ei. Vântul coborî din brazi și i se așternu la picioare. Buha veni pe o creangă mai joasă. Răsuflări calde de sobori orbi ieșeau la suprafață de sub covorul de frunze, făcându-le să foșnească. Ploaia o prinse din urmă pe când ea ajunsese la prima dintre cele nouă mori de pe Valea Putredă. Câteodată, Zada simțea ce simte ploaia. Ea însăși cădea pe vârfurile brazilor, iar acele lor erau ferme și mătăsoase atunci când le atingea. (...) era în același timp acolo, sus, fericită, și aici, jos, risipită, amestecată cu pământul, preschimbată în clisă.”
Nu există fragment care să umple un spațiu doar pentru a întregi totul. Ci fiecare fragment de viață face parte din cetatea maiestuoasă a vieților simple. Aici personajele mici din viața Brașovului sunt cele care se dovedesc de un curaj aparte, de o forță nebănuită, ca amețitoarea trecere a junilor aruncați în aer cu țolul și prinși de douăzeci de falnici feciori.
Istoria mare e rescrisă cu ajutorul vieților mici, dar care aici devin din nou importante, semnal esențial într-un timp în care iureșul mișcărilor macro face ca viețile oamenilor să pară doar cifre. Coborârea în cetate e reîntoarcerea la frumusețea fragilă a vieții, la mișcările mărunte care ne compun fiecare zi și care, de fapt, scriu povestea unei vieți întregi.
Simona Antonescu, „Coborârea în cetate”, Editura Polirom, anul publicării: 2025, nr. pagini: 288
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Birmingham Museums Trust / Unsplash
scrie un comentariu