La patru ani de la debut, iată un nou roman scris de Ruxandra Burcescu. „Greu de pătruns în pădurea de mesteceni” apare în curând la Editura Trei, iar citeste-ma.ro vă oferă un fragment exclusiv.
Un cadavru pe Dunăre. Un oraș mic care știe să tacă. Și o poveste construită în straturi — o copilărie flămândă din anii 1940, o vară sufocantă din anii 1980, în care doi frați învață devreme că lumea nu iartă, și o Românie a anilor 2000, unde totul s-a schimbat și nimic nu s-a schimbat.
Lucian Cernat — omul care trage sforile orașului de la Dunăre — descoperă că trecutul știe să aștepte.
„Lucian Cernat este cel mai carismatic antierou al literaturii postdecembriste, un politician manipulativ, lipsit de scrupule, periculos de simpatic și îngrijorător de actual, un pumn de fier într-o mănușă de catifea ce controlează toate pârghiile puterii.
Trăind în lumea creată de el, unor personaje ca Nadia și Sebastian nu le rămâne decât să aleagă cât vor să vadă din realitate și cât de aproape vor să fie de Lucian. Deopotrivă social și psihologic, construit în jurul unor întrebări etice privind vinovăția și responsabilitatea, romanul ia cele mai întunecate fenomene ale perioadei de tranziție, le examinează în lumină și le organizează într-o poveste captivantă despre mecanismele corupției, pierderea inocenței și modurile în care trecutul supraviețuiește în prezent.“ - Cristina Chira
Ruxandra Burcescu a debutat ca romancieră cu Instabil (2022), roman nominalizat la Premiile Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Le Premier Roman de Chambéry și distins cu Premiul de Debut al Agenției de Carte. În 2025, Instabil a apărut în traducere neerlandeză la Editura Pegasus Boek, în versiunea realizată de Charlotte van Rooden care a obținut Premiul 2025 pentru Cel Mai Talentat Traducător, acordat de Fundația Olandeză pentru Literatură. A publicat proză scurtă în antologiile Kiwi – Sosiri/Plecări, Kiwi – Trecuturi și Retroversiuni, iar povestirea Goldanii Gândului a fost adaptată pentru scenă de Radu Afrim, în spectacolul Antologia dispariției. A beneficiat de rezidențe literare oferite de Fundația Cărturești (2022) și de Fundația Jan Michalski din Elveția (2026).
FRAGMENT
VI
Șervete conice se înălțau în dreptul fiecărei farfurii, alături de pahare de șampanie cu picior translucid și pahare pentru whisky. Tacâmurile erau așezate în ordinea felurilor de mâncare, iar în mijlocul mesei tronau salata de icre cu ceapă roșie, jumările de crap, brânzeturile cu nuci și struguri, zacusca de pește, coșulețele cu somon afumat și cremă de brânză, canapée-urile cu icre de sturion și ouă de prepeliță și salata de creveți cu sos tartar. Pentru ca efectul de culoare să fie complet, niște semințe de rodie delimitau aperitivele, lucind în lumina care venea de pe Dunăre prin geamurile mari ale restaurantului.
În capul mesei stătea Lucian. În dreapta lui, Marcel trăgea dintr-un trabuc și își plimba gânditor whiskyul în pahar. Două scaune mai în dreapta, Nadia stătea de vorbă cu un bărbat în vârstă. De la jumătatea mesei încolo, stăteau doamnele cu taioare asortate și broșe în piept. Smaranda se așezase aproape de jumătatea mesei, lângă Andreescu, iar acesta își lungea gâtul înspre capătul în care stătea Lucian.
Deși mai erau aproape două luni până la alegerile de la final de septembrie, sondajele locale anunțau un succes clar pentru Lucian și partidul său. Mai ales după dezbaterea care avusese loc în acea dimineață pe scena Centrului Cultural. Practic, Lucian nu mai avea contracandidat. Sigur, mai erau câțiva amețiți de la partidele alea mici, de-și lipeau singuri afișele pe stâlpi, dar ei nu contau niciodată. Singurul care contase, cât de cât, fusese Buzescu. Pe fătuca aia insipidă care candida la deputați oricum n-o băga nimeni în seamă, doar Buzescu ar fi putut s-o tragă după el, dar acum abia putea să se mai tragă pe sine.
Într-o vreme, Buzescu făcuse parte din partidul lui Lucian, dar a trecut la ceilalți. Faptul în sine nu era neobișnuit, Lucian înțelegea că, atunci când barca ia apă, trebuie să știi să înoți. El însuși jucase jocul ăsta o dată. Doar că și acest joc avea regulile lui. În primul rând, nu trebuie să le bați la ușă cu mâna întinsă. Trebuie să aștepți să aibă nevoie de tine, să fii ăla care le poate oferi ceva ce își doresc. Doar așa poți să-i faci să joace după cum le cânți. Apoi, trebuie să le faci câteva servicii, ca să-ți rămână datori. Iar când vine vremea scadenței, îi strângi un pic, dar nu prea tare. Cât să-ți simtă pumnul în aer, fără ca lovitura să vină. Dar cea mai importantă regulă și fără de care nimic din toate astea nu conta era să știi când barca ia apă și când e doar o mică furtună pe mare. Să vezi dincolo de furtună, nu apa din barcă. Iar Buzescu făcuse tocmai greșeala asta, de parcă ar fi fost un începător. S-a panicat și a sărit, dar Lucian a rămas pe poziții. Lucian a știut că niște alegeri pierdute acum patru ani înseamnă oportunitate, nu eșec. Și a avut dreptate, ca întotdeauna.
Nici nu-i fusese greu să-l pună la pământ. Câteva telefoane unor prieteni de la București, care îi erau datori, și Lucian aflase că Buzescu, familistul perfect, mai avea o familie ascunsă într-un bloc ANL de la Piața Alba Iulia. Cum ar veni, nu doar că sloganul său „Moralitate. Dreptate. Loialitate“ se dusese pe apa sâmbetei, dar mai folosise și banii contribuabililor ca să-și sponsorizeze amanta și copilul din flori. Zâmbi gândindu-se ce atmosferă trebuie să fi fost acum la sediul ălora.
Marcel și-a ridicat paharul și i-a dedicat un toast, îngânat rapid de ceilalți.
— I-ați dat fatala, domnule Cernat, spuse Andreescu tare din celălalt capăt al mesei. De unde ați știut de toată povestea?
Scârbos personaj, trebuia să se descotorosească de el mai repede. O fi având Buzescu hibele lui, dar era de zeci ori mai bun decât limbricul ăsta care se visa consilier.
— Ei, puiule, am eu sursele mele. N-ajungi la vârsta mea fără câțiva prieteni buni. Smaranda, dragă, adăugă rapid, văd că ați făcut colțul artiștilor acolo. I-ai povestit domnului Andreescu despre ideea ta pentru următorul spectacol?
Zâmbi și, fără să aștepte răspuns, se întoarse către Marcel. În scurt timp, a apărut patronul restaurantului, un tip burtos și cu început de chelie. Le-a urat bun-venit, l-a felicitat pe Lucian, apoi le-a cerut permisiunea să le prezinte captura zilei. Trei ospătari au venit din spate, fiecare cu câte un platou cu pește eviscerat, asezonat sugestiv cu frunze de busuioc, crenguțe de rozmarin și rondele de lămâie. Doi dintre ei s-au apropiat de Lucian, în timp ce al treilea a rămas în spate, fără să ridice privirea din pământ. Patronul a început să noteze pe un carnețel preferințele mesenilor pentru știucă, somn și crap. La un moment dat, ospătarul rămas în spate a ridicat privirea și a întâlnit-o pe cea a lui Lucian preț de câteva momente. În ochii tineri, umbriți de sprâncene groase și negre se citea ura pe care o vezi în ochii unui câine legat, care ar vrea să te sfâșie, dar nu îl lasă lanțul. Lucian și-a notat mental să se intereseze cine era tânărul ospătar.
Ceva mai târziu, după ce ospățul se terminase și erau în drum spre casă, Nadia l-a întrebat:
— Papu, oricum ai fi câștigat, nu?
— Ce zici, prințeso?
— Că poate nu era nevoie să spui în public treaba aia. Oricum, erai peste el în sondaje.
Lucian a privit-o atent. Era ușor încruntată și bâțâia din picior, iar umbra plopilor de pe marginea drumului i se întindea pe față. Pentru un moment, a avut senzația că lângă el nu mai era Nadia, mândria lui, ci Adela, încăpățânată, pusă pe harță și veșnic nerecunoscătoare.
— În politică sunt lupte care nu arată frumos. Ai să înțelegi mai încolo, ești încă foarte tânără.
— Și cum rămâne cu „să nu te bagi în troacă, pentru că te mănâncă porcii“? Tu mi-ai spus asta.
Își ținea carnețelul în poală, protejându-l cu mâna și i-a venit să i-l smulgă și să-l arunce pe geam. În loc de asta, s-a aplecat spre ea și i-a pus mâna pe după gât, părintește.
— Așa e. Dar e adevărat și că, uneori, când faci treabă, te mai murdărești pe mâini.
— Un pic prea convenabil, nu? a răspuns ea, trăgându-se ușor mai departe.
— Ești o fată foarte deșteaptă. Iar, mai încolo, când o să ai și experiență de viață, mi-e milă de ăia care-ți vor sta în cale. Dar, până atunci, ai încredere în mine.
Fluturii se izbeau de becul din foișor. Își imagină cum își ardeau aripile, puțin câte puțin, lăsându-și praful pe sticla încinsă. Întinse mâna și prinse unul care încă avea putere să se zbată între degetele lui. Îl apropie de ochi, uitându-se la modelul de pe aripi, imaginându-și arsuri microscopice pe spatele lor. Când ies din pupă, fluturii sunt perfecți. Dar după o oră, două, de zbor își strică aripile printre frunze, solzii fragili se rup și poți să îți dai seama cu ochiul liber dacă exemplarul pe care îl ai în mână e un fluture nou sau unul care are deja câteva zile și urmează să moară.
Cel pe care îl ținea în mână Lucian avea corpul lunguieț, acoperit cu același praf care era și pe aripi. O creatură a nopții a cărei singură utilitate era să fie mâncată de alte specii. Iar dacă nu ajungea hrana vreunei păsări, mânată de instinct, își depunea ouăle și murea oricum. Din ouă ieșeau larve care, dacă supraviețuiau, ajungeau crisalide și, într-un final, fluturi, iar apoi ciclul se relua. Practic, o creatură al cărei unic scop era să moară și, dacă putea, să aducă pe lume alți fluturi pentru hrana păsărilor. Lucian îl aruncă peste gardul foișorului și își mai turnă un pahar din sticla de pe masă.
Dar nici măcar dulceața coniacului cu miere nu îi putea alunga gustul amar din gură. Ca de obicei, Nadia îl îmbrățișase înainte să se ducă la culcare și îi urase noapte bună. Dar discuția din mașină a schimbat ceva între ei. A fost pentru prima dată când a simțit dezamăgire în vocea ei. Când a pus la îndoială ce a făcut el. Nu-i plăcuse de la bun început ideea ca ea să îl însoțească în campanie, dar până acum fusese bine. Ba chiar prezența fetei îi dădea forță, era suficient să se uite în ochii ei și ar fi mers și pe cărbuni încinși. Dar azi apăruse o fisură între ei.
Lucian, care își bazase întreaga carieră pe a observa oamenii, dorințele și, mai ales, fricile lor, nu se amăgea. Discuția din mașină era o crăpătură microscopică, întocmai ca arsurile pe care și le imagina pe aripile fluturelui. Brusc, nu mai erau perfecți. El nu mai era perfect în ochii ei.
Cu mulți ani în urmă, într-o altă viață, își dăduse seama că fiica sa îl urăște. În ochii Adelei nu fusese niciodată perfect. Când se născuse ea, el încă locuia în București. De un an începuse cursurile la Școala Militară de ofițeri activi a Ministerului de Interne, Direcția I de Informații Interne. Le-a trimis pe amândouă la părinții Smarandei, care locuiau în Grădiștea, și venea în permisie să le vadă. De mică, fusese un copil dificil, plângea mult, iar el era obosit și nu avea răbdare. După ce a mai crescut, s-a înhăitat cu copiii din zonă și își petrecea toată ziua cutreierând câmpurile și pădurea, ca o sălbăticiune. Când a venit odată acasă și a văzut-o murdară, nepieptănată și cu genunchii zdreliți, a hotărât că e momentul să le ia la București. Abia avea cinci ani și urla ca un pui de tigru în cușcă, dând cu pumnii în luneta mașinii în timp ce se îndepărtau de casa bunicilor.
Cu timpul, i-a fost clar că Adela avea în ea o îndârjire de animal sălbatic. Se bătea cu alți copii, nu era în stare să-și păstreze hainele curate, avea mereu julituri pe picioare și în coate și trebuia să o țină încuiată în camera ei ca să-și facă temele. El a încercat să o educe, dar tot ce a reușit a fost să o facă să-i fie teamă de el. Și asta era mai bine decât nimic, totuși. De frica lui a învățat să se abțină, dar o surprindea, uneori, pândindu-l cu ochi răi. Apoi, când Adela avea cincisprezece ani, s-au mutat la Giurgiu, și de acolo lucrurile au luat-o razna și mai rău. Nu mai era suficient să o încuie în camera ei, a trebuit să îi monteze gratii la geam, pentru că fiică-sa ieșea noaptea, pe ascuns, și își petrecea timpul cu toți nespălații din oraș. Era un hău între ei, o prăpastie umplută cu ura Adelei și cu disprețul lui Lucian pentru fiica în genele căreia se strecurase sălbăticia bunicii.
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: pure julia / Unsplash
scrie un comentariu