Noul volum de poezie al lui Matei Vişniec, Vi se pare cumva nedreaptă dispariţia dumneavoastră? (Editura Tracus Arte, 2019), a apărut la o distanţă de opt ani față de ultimul volum, La masă cu Marx, după ce scriitorul a decis ca poezia să ocupe, în anii de după revoluţie, un plan secund, preocupările sale fiind îndreptate spre teatru, proză sau scrieri publicistice. Și iată cum cartea de față vine ca o completare firească a celorlalte volume de versuri, un fel de resurecție a formulei sale poetice care nu urmărește însă, nicidecum, autopastișarea.
Dimensiunea ,,textualistă” (care, în termenii lui Marin Mincu sugerează o rescriere a realului ca text) predomină în mare măsură, imprimând poeziilor acea atmosferă de laborator poetic aflat în plină funcţiune sau ficţiune. În acest laborator se urmăresc însă (prin intermediul unor fişe de observaţii, când joviale, ludice, când tranzitive, reflexive) etapele de realizare ale artefactului poetic.
De aceea ne-am întrebat dacă nu cumva poetul a dorit o reîntoarcere de urgenţă la textualismul optzecist, pentru a recupera tipul de discurs specific generaţiei în cauză? Dar, atunci, nedreptatea dispariţiei, anunţată încă din titlu, poate fi înţeleasă ca o lipsă temporară din peisajul actual al poeziei, cu scopul reîntoarcerii la discursul optzecist, pe care să îl reactualizeze, să îl revigoreze?
În acest volum, cotidianul generează insolitul prin intermediul înfățișării unor situații neașteptate, încărcate de o neliniște existențială ascunsă dincolo de măștile interogativ-declamative care poartă pecetea jovialității lipsite de ironia sarcastică. De aceea se va realiza o trecere de la reprezentarea textului în text la reprezentarea textului ca sursă de semnificație neliniștitoare, marcată de îndoieli sau viziuni contradictorii uneori. Distanţându-se de ideea practicării textualismului ca principal deziderat al mecanismului de poetizare a realului, Vişniec ne dezvăluie categoria textualului prin care situațiile ce precedă şi justifică tehnicile de producere ale textului vor deveni doar pretexte ale unor experiențe poetice insolite, proiecții adânci ale travaliului artistic. Pe de altă parte, textualul sau planul de adâncime al textului este perceput ca un ceremonial inaparent al desfășurării universului casnic, în care elemente ale miniaturalului sau ale artificialului compun recuzita parabolică, necesară poematizării realităţii.
Se poate vorbi, în cele mai multe poeme, de o nevoie a înlocuirii/substituirii realității cu o copie a acesteia, cea ficțională, atunci când realul devine nu insuficient, ci transparent în cadrul percepţiei senzoriale. El se deschide, se prelungește în multiple perspective insolite, adevărate bijuterii imagistice electrizate de fiorul neliniștii existențiale: ,,Un cer prea încărcat de/ strigăte de ajutor…/ nu știu de ce dar toți strigă/ în direcția cerului/ când au nevoie de ceva/ să fie el o ureche?” (În direcția cerului). Ceea ce va determina reconstituirea sau substituirea concretului prin copia sa (fictivă) este cuvântul înțeles ca vehicul al proiectării și al transfigurării lumii mundane, atât la nivelul semnificatului, cât şi al semnificantului.
Până la urmă, acest lucru nu duce cumva la conturarea unei atmosfere de falsificare a realităţii, în cazul în care cuvântul va fi capabil să transfigureze poietic realitatea pe care (și)-o exprimă? În textul Prin arderea pînă la capăt, relaţia dintre cuvânt şi obiectul exprimat generează tensiunea dintre imaginea poetică percepută ca o reprezentare scriptică a realității şi semnificațiile acesteia care urmează să transpară la suprafață dintr-un plan de adâncime: ,,Din cuvîntul cîmpie se ridica/ un fel de ceaţă, aburi roz/ ca şi cum un cuvînt asudat/ s-ar fi predate în faţa altui cuvînt/ mai vast -/ cuvîntul cer/ la mijloc se chircise/ cuvîntul aer/ extrem de fragil, trecut prin filtrul/ mai multor plămîni/ eu însumi eram dependent/ de silueta sa succintă”. Se resimte o teamă a asumării unei anumite fragilităţi textuale, abia perceptibile, care ar putea anula efectul transfigurării, odată ce se produce fisura. Lupta dintre copie şi original, adică dintre proiecție şi cuvântul ca sursă proiectibilă, rămâne lupta dintre acceptarea supravieţuirii într-o lume a textului falsificat și încercarea de a accede dincolo de învelișul limitat, la nivelul semnificațiilor poetice. Această situație, într-o perspectivă răsturnată, generează adaptarea copiei la modelul de la care a plecat.
În textul intitulat în mod lapidar, însă sugestiv, Eu, poetul se reîntoarce asupra propriei biografii cotidiene, adoptând, de data aceasta, o perspectivă a unei teatralităţi a eschivării din propria biografie lipsită astfel, la nivelul lumii poematice, de ceea ce ar putea-o individualiza mai puternic. Lipsa individualului reprezintă absenţa eului poetic din propria biografie povestită în text. Totuși, nu vorbim de o dispariție a acestuia definitivă din câmpul vizual al poemului, căci prezența sa inaparentă rămâne ascunsă în umbră, unde așteaptă ca toate cuvintele să ducă la capăt aventura reconstituirii/reconstruirii portretului său într-o dimensiune diferită de cea a realității: ,,Nu pot scrie un singur cuvînt/ fără să nu-l aud strigînd/ EU/ pînă şi cuvîntul eu strigă EU/ toate cuvintele au impresia că sunt/ portretul meu/ şi întrucît ies din mine ele mai cred/ că eu sunt altceva decît lumea”. Rămâne de văzut în ce măsură acesta nu va trăda încrederea cuvintelor în propria sa imaginație pentru care realitatea nu este altceva decât o imensă pagină de hârtie al cărei spațiu alb va fi ,,ocupat” de atâtea conflicte și interogații, de provocări și dileme, de chipuri de personaje amuzate sau doar mirate de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, un carusel care se învârte încontinuu între două teritorii: cel al farsei și cel al angoasei existențiale.
În lupta aceasta cu semnificațiile cuvintelor revărsate ca un preaplin poetic nu doar pe pagina de hârtie, ci pretutindeni în jur, transfigurând realul, poetul rămâne, pentru moment, o fiinţă paradoxală, închisă între limitele propriei biografii de hârtie – o alcătuire de fapte și semne ale existenței obișnuite. Pentru a se legitima, el are nevoie să acceadă la cealaltă biografie, cea a textului, care se comportă ca un seismograf interior ce măsoară și înregistrează mișcările seismice ale scoarței poetice.
Matei Vişniec, „Vi se pare cumva nedreaptă dispariţia dumneavoastră?”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2019, nr. pagini: 126
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Nijwam Swargiary pe Unsplash
scrie un comentariu