Dacă debarcarea din Normandia n-ar fi izbutit, Papa nu și-ar mai fi putut cere iertare romilor din România, cum a făcut-o la vizita lui recentă.
Nu și-ar fi cerut iertare, pentru că n-ar mai fi avut de la cine. În toată Europa, n-ar fi rămas picior de rom, de evreu sau de homosexual.
Nu încetez să mă minunez cum de-a fost străpuns Zidul Atlanticului – impresionantul lanț de cazemate al lui Hitler, întins din Norvegia în Spania, pe o distanță de 4.000 de kilometri.
E un ritual să merg an de an în Normandia. O fac pentru toți prietenii mei evrei, prea comozi ca să vadă cu ochii lor locul miracolului prin care soarta prevăzută de Hitler pentru ei s-a răsturnat.
Două lucruri mă uimesc continuu la debarcarea trupelor aliate în Normandia.
Primul e că mareșalul Erwin Rommel, străjerul Atlanticului, a lipsit pe 6 iunie 1944, fiind plecat la aniversarea soției sale, căreia i-a cumpărat niște pantofi adorabili. Cu Rommel prezent la locul bătăliei, soarta debarcării putea fi alta. De unde se vede ce urmări neprevăzute poate avea dragostea conjugală exagerată, care uneori este indiciul unui profund retard mintal.
Al doilea și cel mai emoționant e că semnalul invaziei a venit de la o strofă din ”Chanson d`automne” de Paul Verlaine: ”Les sanglots longs / Des violons de l`automne / Blessent mon coeur / D`une langueur monotone.”
Pe calea acestei poezii – citite la BBC pe 1 și 5 iunie – a fost anunțată Rezistența franceză că debarcarea în Normandia va avea loc imediat.
Tot Poezia, săraca, a dat semnalul!
Anul ăsta, comme d`habitude, m-am cățărat pe o cazemată din Zidul Atlanticului, în Pointe de l`Herbaudière. M-am suit drept acolo unde în iunie 1944 se găsea un tun dat dracului.
Pe unul din zidurile impresionantei zidiri, o mână romantică a scris cu vopsea reflectorizantă ”Aimer c`est un art”.
Dacă ar citi asta, Hitler ar fi scandalizat.
scrie un comentariu