„Bărbatul din spatele ceţii” este titlul celei mai recente cărţi publicate de Florin Irimia la Editura Polirom. O carte-hibrid, între roman şi colecţie de proze scurte, pe care sunteţi invitaţi să o citiţi aşa cum vă place, deşi scriitorul recomandă lectura prozelor în ordinea lor din cuprins.
Dragă Florin, este „Bărbatul din spatele ceţii” un roman sau o alăturare de proze scurte? Care a fost intenţia ta?
Este ce vrea cititorul să fie. Ca și Mașinuțele chinezești, Bărbatul din spatele ceții e un hibrid, deplasându-se când înspre roman, când înspre proză scurtă, în funcție de ce citești la momentul acela, de unde te afli în carte și chiar de cum alegi să te poziționezi ca cititor cu textul pe care îl ai în față. Totuși, eu aș recomanda ca prozele să fie parcurse în ordinea lor din cuprins pentru că există o anumită logică în respectiva înșiruire.
Mergând în prelungirea unei idei foarte frumoase din cartea asta, crezi că este posibil să locuieşti viaţa altcuiva ori, poate, alegând un alt drum la un moment dat în viaţă să nu mai fi fost astăzi scriitor?
Absolut. Deși e seducătoare (și confortabilă) teoria predestinării, eu nu cred că ne naștem ca să devenim ceea ce devenim. Sigur, există niște predispoziții, dar care va predomina la final? Nu știm niciodată decât atunci când e prea târziu ca să mai putem face ceva, mă gândesc. Eu iubesc foarte mult animalele, iubesc animalele mai mult decât iubesc oamenii. Și într-o altă existență mi-ar fi plăcut să-mi dedic viața lor, să fiu medic veterinar sau chiar să lucrez într-o grădină zoologică sau la un adăpost. De asemenea, în cu totul și cu totul altă cheie, dacă aș fi avut parte de un context prielnic, mi-ar fi plăcut să mă ocup de mașini, să fiu mecanic auto sau, nu știu, să lucrez într-un showroom sau să le prezint pe youtube, cum fac alții. Bineînțeles, nici una din aceste posibile meserii, îndeletniciri nu m-ar fi oprit teoretic de la a fi și scriitor, dar ceva îmi spune că nu aș fi fost totuși.
Ai spus undeva că şi cartea asta, ca toate celelalte pe care le-ai publicat, este despre „neîmplinire, eşec, nereuşită”. Plus „suferinţă, moarte, durere”. Cum te poţi bucura ca scriitor atunci când aduni la un loc atâtea lucruri negative?
Eu nu scriu cărți despre gândirea pozitivă, nu vorbesc despre cum să facem față unor traume. Eu retrăiesc trauma și invit cititorul s-o experimenteze împreună cu mine. Se creează poate în felul acesta o legătură între mine și cititor? Nu știu, însă așa ar fi de dorit. Se creează în acest fel un culoar prin care cititorul să poată reflecta mai ușor la propriile traume? Din nou, nu știu, dar cred că așa ar fi firesc. Reușesc să ating o coardă sensibilă, să fac pe cineva să retrăiască un anumit moment din propria-i viață? Cred că unul din scopurile scrisului este acesta: să împarți ceva cu cititorul tău, o durere, o revelație, un eșec, o bucurie, ceva ce nu îți este doar ție caracteristic, ci tuturor, un mic fragment din întregul care este natura umană. Să împarți și să împărtășești ceva din experiența ta. Dacă reușesc asta, atunci nu pot decât să mă declar mulțumit. În asta constă bucuria, și bineînțeles, în faptul că ai reușit să vorbești despre anumite lucruri, că le-ai surprins, cum ai surprinde o anumită imagine într-o fotografie, te bucuri că nu ai trecut pe lângă ea fără s-o observi.
Aici, ai inclus 24 de texte. Plus un preambul şi un epilog. Ai lăsat texte pe lângă, ca să le foloseşti (poate) ca puncte de plecare pentru alte cărţi?
N-am lăsat nimic pe lângă. Sigur, anumite idei, gânduri pe care le-am avut la un moment dat nu s-au materializat până la final, fiind abandonate undeva pe parcurs, sau rămânând într-un stadiu incipient. Dar ca să fi scris o povestire și să-mi dau seama că ea nu se potrivește în context, că poate mai bine aș păstra-o pentru mai târziu, asta nu s-a întâmplat.
Ai debutat acum aproximativ 12 ani. Sub pseudonim. Misterul maşinuţelor chinezeşti şi Bărbatul din spatele ceţii par să păstreze, ca urmele unor foiţe de indigo, momente foarte personale, biografice. Te-a ajutat ficţiunea să renunţi la pseudonim?
Într-un fel, atunci când publici o carte, o publici întotdeauna sub pseudonim, chiar și când numele de pe copertă coincide cu cel din buletin. Pentru că e o deghizare, acolo, o metamorfoză, o prefacere în altceva, pentru că numele de pe coperta unei cărți și numele din buletin nu caracterizează aceeași persoană. Margaret Atwood spunea undeva că scriitorul este un fel de evil twin al celuilalt eu, al eului care nu scrie. Și sunt de-acord. Fratele geamăn al celui care scrie și-ar duce bucuros viața și fără scris, dar geamănul nu-l lasă. Geamănul care locuiește în același trup, în aceiași minte. Și care atunci când scrie, preia controlul, făcându-l pe cel care nu scrie să se frustreze. Într-o anumită măsură despre asta este și Bărbatul din spatele ceții, despre confruntarea dintre cei doi, despre dualitatea scriitor-nescriitor, artist-om, confruntare care vine uneori cu anumite consecințe nefaste pentru amândoi, atât timp cât celor doi nu le este tocmai comod să împartă aceeași viață, același timp.
După două romane, ai publicat două volume de povestiri. Bine, povestirile sunt legate între ele, aşa că nu mi se pare greşit să vorbim despre nişte romane, fie ele şi hibride. În orice caz, ţi se pare mai tentant textul scurt în detrimentul romanului?
Nu mi se pare nici unul mai tentant. Pur și simplu așa am simțit, că aș putea scrie despre lucrurile astea sub forma unor povestiri înlănțuite, fiecare povestire aproape ca un capitol, dar fără să fie neapărat un capitol de roman. Dar vorbim până la urmă despre niște convenții, nu cred că are prea mare importanță cum scrii, important este să-ți iasă. Să-ți iasă scrisul din tine, o dată, și apoi să-ți iasă așa cum vrei.
scrie un comentariu