Fragment din romanul „Cazul scriitorului dispărut” de Andrei Manolescu (Editura Humanitas)

Romanul „Cazul scriitorului dispărut”, de Andrei Manolescu, a apărut recent în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani a Editurii Humanitas, colecţie coordonată de Andreea Răsuceanu.

Dispariția inexplicabilă a unui scriitor devine obiectul investigației fostului său traducător și a unui detectiv, acum polițist pensionat. Cei doi vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu bătrânul autor, despre a cărui moarte nimeni nu deține nici o informație – nici poliția, nici Uniunea Scriitorilor –, dar care ar trebui să aibă o vârstă neverosimilă, de 113 ani, dacă printr-o minune s-ar mai afla în viață. O intrigă complicată, plină de suspans, condimentată cu elemente de fantastic îl poartă pe cititor, într-un ritm alert, printr-un București eliadesc, misterios, către un deznodământ surprinzător, care deschide perspective neașteptate de interpretare a poveștii. Fals policier, Cazul scriitorului dispărut pune, la un nivel de profunzime, inclusiv problema raportării autorului la textul său, dar și a traducătorului la textul pe care-l traduce, cel din urmă nefiind întotdeauna onest și introducând deseori ceva din propria gândire în ceea ce ar trebui să fie transpunerea pură a textului altcuiva.

ANDREI MANOLESCU este redactor-șef adjunct la revista Dilema veche și a fost jurnalist la posturile de radio Europa Liberă și BBC. De-a lungul timpului a scris numeroase reportaje, a participat la emisiuni la RFI, Radio România Cultural sau TVR și a publicat articole într-o serie de ziare și reviste, printre care 22, Lettre Internationale, Evenimentul zilei, Curentul, Expres magazin sau Opinia studențească. La Dilema veche ține de 18 ani rubrica „Libertatea de impresie“, în care sunt povestite impresii despre întâmplări mai noi sau mai vechi ori despre evenimente din actualitatea curentă care au un anumit tâlc.

Autorul s-a născut la Câmpina, dar locuiește în București; a absolvit Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității București și, după doi ani de profesie în geofizică, la începutul anilor ’90 a făcut pasul către jurnalism. Roman Cazul scriitorului dispărut (Humanitas, 2022) e un alt pas, către ficțiune.

---

Fragment din capitolul „Pasiența lui Napoleon”

Mânați de țelul comun de a descifra soarta scriitorului pe care amândoi îl cunoscuseră, Iorgu și Newcombe se așezară la o măsuță dintr-⁠o ceainărie, având fiecare în față câte o copie după arborele genealogic printat la un service foto. Traducătorul urmărea cu degetul liniile directoare, în vreme ce fostul polițist dădea din cap ca și cum s-⁠ar fi edificat deja asupra unor chestiuni. Tăcură amândoi minute bune, concentrați fiecare asupra hârtiei lui ca și cum ar fi fost harta unei comori. Traducătorul fu primul care se deconectă, rupând tăcerea:

— E o adevărată istorie aici, un univers întreg al unor oameni dispăruți.

— Mai sunt vreo cinci în viață, dacă nu-⁠l punem la socoteală pe domnul profesor, observă fostul polițist. Ăia ne interesează.

— Dar unii sunt în Canada, iar o femeie e la Ploiești.

— Poate dăm cumva de ei. Ce descoperim, însă, la o primă vedere, e că ultimul deces înregistrat este în anul 2000. Asta ne spune că până atunci, cel puțin, s-⁠a lucrat la acest document. Și probabil că profesorul e cel care l-⁠a completat, cine altcineva? Înseamnă că pe atunci mai avea vești de la această familie care pare stabilită în Canada, deși sunt rude destul de îndepărtate. Pe de altă parte, sunt de-⁠a dreptul impresionat de toată această ascendență. Măi, măi, aproape toți cei trecuți aici erau preoți, învățători, doctori, ingineri, ofițeri de carieră. Uite, domnul profesor avea și un frate maior, asta n-⁠am știut. Și, dacă ne luăm după anul morții, 1942, putem presupune că a murit pe front. Mă uimește cât de departe merg rădăcinile astea în timp, iată, peste 200 de ani. Se vede că a fost o familie deosebită. Păi, eu abia dacă știu ceva despre vreo doi străbunici. În rest e de-⁠a dreptul întuneric.

Traducătorul îl privi o clipă dus pe gânduri. Apoi reveni cu degetul pe hârtia pe care o avea în față.

— Eu am mai observat ceva, domnule Iorgu. Ia uitați-⁠vă, tatăl lui Ion Popescu, pictorul despre care am aflat că a trăit în Elveția, a murit la 95 de ani. Tatăl tatălui a trăit și el 91 de ani. Străbunicul a murit la 87, ceea ce era mult pe vremurile alea. Sunt o familie de longevivi, cel puțin pe linie bărbătească, oameni sănătoși.

— Bine, bine, 91 sau 95 e una și 113 e alta.

— Da, sigur, sunt conștient, asta ar fi ca în romanele lui Marquez, unde personajele nu mai mor.

Iorgu tăcu, puțin încurcat. Brusc, însă, traducătorul începu să râdă citind ce era scris în paranteză în dreptul străbunicii lui Ion Popescu.

— Ce-⁠i asta, „Scroafa“ ? Se mai zice în românește „scroafă“ și la altceva decât la sow, adică femela de la porc?

— Nu, râse și Iorgu, scărpinându-⁠se pe piept. Chiar, ce-⁠o mai fi și asta? Au avut o scroafă în familie?

— Scroafa originară, ha, ha.

Se distrară amândoi câteva clipe, pierzându-⁠și concentrarea. Era un moment în care se bucurau unul de compania celuilalt.

— Ce mai e de remarcat și foarte important pentru noi, reveni Iorgu, e că Ion Popescu nu are nici un fel de urmași.

— Adică nu-⁠l moștenește nimeni?

— După cum apar lucrurile aici, nu. După lege, dacă nu există testament, averea se împarte până cel mult la rude de gradul IV, adică până la veri primari.

— Asta… dacă a murit.

Iorgu făcu ochii mici, privindu-⁠l amuzat.

— Încă mai crezi că poate fi în viață?

— Până la probarea contrarie…

— Proba contrarie, adică. Păi, asta ar trebui s-⁠o producem noi, cumva. Știi cum mi se pare cazul ăsta? E ca o pasiență. Eu obișnuiesc să mai dau așa, câte una, să-⁠mi mai pun mintea la contribuție. Nu dau în cărți, cum fac femeile, adică, nu ghicesc viitorul, vreau doar să dezleg problema, ca un joc.

— Cum făcea Napoleon pe Sfânta Elena.

— Exact, chiar cu pasiența lui Napoleon putem compara lucrurile. Când crezi că s-⁠a închis, mai apare câte o portiță. Uneori rămâne doar o singură carte de care te mai poți agăța, care-⁠ți poate deschide însă o întreagă fereastră. Și mergi, mergi pe noul fir, până când perspectivele par a se închide din nou. Atunci poate să apară o altă mică șansă. Sunt unele cercetări în poliție care se desfășoară așa, și, de regulă, cazurile astea sunt foarte interesante. Bine, trebuie totuși să fii conștient că de cele mai multe ori pasiența lui Napoleon se închide. Ai nevoie și de noroc ca s-⁠o rezolvi până la capăt, de o aliniere specială a cărților, a șanselor.

— Știu că depinde și de felul în care muți. Sunt situații în care trebuie să alegi calea deschisă, nu pe cea care se închide.

— Eu sper că noi alegem căile corecte. Dar e drept că până acum nu ni s-⁠a dat prea mult de ales, am mers pe singurul fir posibil. Să-⁠ți spun sincer, după ce am aflat ce au descoperit foștii mei colegi, adică, de fapt, că nu prea era nimic de descoperit, m-⁠am temut că jocul se va închide. Acum, cu tabelul ăsta în față, care arată chiar ca o pasiență, nu-⁠i așa, mi se pare că au mai apărut două cărticele de folosit. Astea, cele de jos. Una este doamna care apare aici, Silvia Botezatu din Canada, iar cealaltă, doamna Mariana Vasiliu din Ploiești. Sper că le vom găsi și că vom reuși să aflăm mai multe de la ele. Prietenii, în special, dar și rudele știu de obicei mult mai multe decât poliția, decât fiscul sau chiar decât vecinii.

— Dincolo de asta mai avem și pista chiriașilor, domnule Iorgu.

— Sigur că da, asta e o altă carte posibil deschizătoare. Poate că acei chiriași aveau o cale de comunicare cu el, pe care putem ajunge și noi undeva. Altfel, după toate datele, chiria a fost plătită la negru, n-⁠a fost înregistrat nici un contract la Administrația Financiară. E evident că domnul profesor evita orice contact cu autoritățile.

— Păcălea fiscul, adică?

— Multă lume o face.

— Știți cum se zice în țările anglo-⁠saxone: nimeni nu scapă de moarte și impozite.

— Ei bine, la noi, de unele impozite cel puțin, sunt sigur că domnul Țestosu a scăpat.

— Poate că și de moarte… Domnule Iorgu, cred că aveți mare experiență. Vreau să vă mai întreb ceva. De unde ați ghicit că trebuie să fie o cheie pe undeva pe lângă ușa casei?

— N-⁠am ghicit. Doar m-⁠am gândit că ar putea fi o cheie pe acolo. Și am avut noroc că am și găsit-⁠o imediat. Dar a fost un gest de rutină să mă uit sub ghiveciul ăla. M-⁠aș fi uitat și sub preș dacă ar fi existat unul.

— Și dacă n-⁠o găseați, ce făceați?

— Ei, râse fostul polițist, nu vrei să știi.

— Forțați intrarea?

Iorgu scoase din buzunar telefonul mobil de parcă își adusese brusc aminte de ceva ce nu suferea amânare.

Puteţi cumpăra cartea de la: