Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul de proză scurtă Vizite neanunțate de Iulian Popa, apărut recent în colecția Scriitori români contemporani.
O sonerie. Alteori o bătaie în ușă. O ușă deschisă prin care dă buzna ceva de mult uitat. Ceva ce ai vrut să uiţi. Volumul aduce la un loc povești care se întrepătrund ca acuarelele, alcătuind un album al întâlnirilor neprevăzute, al pariurilor pierdute, al așteptărilor persistente, al aspiraţiilor puse pe hold, al rezolvărilor improbabile. O casetă cu Scorpions, un reșou, o mașină de cusut Singer sunt triggere care declanșează desfășurările unor destine prea puţin spectaculoase, în care, tocmai de aceea, te regăsești până la recunoaștere.
IULIAN POPA s-a născut la Brăila în 1972. A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Ulterior, a terminat un doctorat în fizică la Universitatea Stuttgart. A publicat mai multe articole și lucrări de specialitate pe parcursul stagiilor de cercetare din Germania și Statele Unite. A debutat în volum cu Guadalajara (Humanitas, 2018). A publicat proză scurtă în antologiile de povestiri Kiwi 2021, Kiwi 2022 (Polirom, ed. Marius Chivu), în Cartea orașelor (Humanitas, ed. Andreea Răsuceanu), în revista Iocan, în Revista de povestiri și în Argos SF&F. A fost nominalizat la premiul „Iocan“ în 2019. Este câștigător al Bursei și Rezidenței Cărturești, ediția a treia, la secțiunea „Proză scurtă“.
FRAGMENT
Vizită neanunțată
[…]Traian a venit în dormitor pe la ora zece. A desfăcut fotoliul‑pat și s‑a băgat sub o pătură. Nu era atât de frig, însă a făcut‑o oricum.
— Eu mai țin veioza să mai citesc, i‑am zis.
S‑a întors spre mine și și‑a mijit ochii.
— Ce carte e aia?
— Epopeea navelor, am răspuns, ridicând cartea pentru a o putea vedea.
— E despre vapoare?
— Tot ce plutește, din preistorie până azi.
Cartea, tipărită cu zece ani în urmă, avea coperte cartonate și o găsisem într‑o zi din întâmplare într‑o cutie la subsol.
— Cine a scris‑o? a întrebat el.
— Alexandru Retinschi.
— N‑am auzit niciodată de el.
A spus‑o cu tonul firesc al unui om care citește mult, dar căruia i se întâmplă uneori să nu fi auzit de un autor.
— Mâine merg pe la șantier. Poate o să mă ia înapoi acolo.
L‑am aprobat. Nu știam ce să‑i zic. Mi‑aș fi dorit să lucreze din nou. Mirosul lui îmi invadase camera. Nu aveam loc să mă mai deplasez fără riscul de a‑l atinge în vreun fel.
— Uneori, mai merg noaptea la baie și poate că o să te ating în drum.
S‑a uitat mirat la mine.
— Poți să și calci pe mine că nu mă trezesc, mi‑a răspuns cu un rânjet pe față.
Poate că era doar felul în care lumina slabă a veiozei se reflecta, sau umbrele produse, dar fața lui îmi dădea mult de gândit. Mi‑era frică de el. Am luat cartea în mâini și mi‑am ascuns fața după ea.
— Rana aia de la mână, a spus Traian, ți‑ai făcut‑o azi, la fotbal?
Mi‑ar fi văzut expresia de uimire de pe față, dacă nu aș fi avut cartea. Îmi ferisem palma pe cât de bine putusem să nu se vadă.
— Mi‑a plăcut că nu le‑ai zis nimic, a continuat el. Nu te‑ai plâns.
— E o prostie, nu‑i nimic.
— O prostie, a râs el.
S‑a întors cu spatele la mine și s‑a acoperit cu pătura. A adormit în câteva minute, după cum respira. Acum că‑mi amintise, parcă mă ustura din nou rana. Uitasem de ea cât am fost cu Lonea. Mi‑a luat mult timp până să adorm.
Dimineața, nu‑mi aminteam când am stins veioza, ceea ce mă făcea să cred că o fi stins‑o el peste noapte, în timp ce dormeam, și faptul că se aplecase deasupra mea ca să ajungă la întrerupător mă îngrozea. Mi se întâmpla deseori să adorm cu lumina aprinsă și uneori ai mei veneau s‑o stingă. Mă speriam de fiecare dată când simțeam prezența lor în apropiere.
Când m‑am trezit, era plecat deja. Fotoliul fusese strâns la loc, cu pătura aranjată pe el, și aveam din nou loc să mă dau jos fără teamă din pat. Aveam, însă, aceeași dorință de a fugi cât mai repede din locul pe care nu‑l mai consideram al meu și de a ajunge pe stradă, într‑un spațiu larg, care, contrar aparențelor, îmi dădea acum impresia de siguranță. Poate că așa o fi gândit și Traian atunci când a dispărut de acasă prima oară, cu toate că pe el nu‑l amenința nimeni.
Mi‑a luat mult până să ajung să vorbesc cu Bianca. O salutasem încă de la intrarea în clasă cu un semn cu mâna, dar n‑a avut nici o reacție la vederea palmei mele. Abia în a doua pauză am vorbit cu ea și m‑am lăudat cu întâmplarea din ziua precedentă.
— E oribilă, ia‑o de aici.
A spus‑o cu o voce mai ascuțită decât de obicei. În timp ajunsese să‑mi placă cum vorbea, deși când am văzut‑o prima oară, nu știu de ce, mi‑am imaginat că are o voce mai groasă.
— Am lăsat‑o nebandajată pentru că am auzit că se vindecă mai repede.
Și‑a aranjat din nou părul lung. Îl purta într‑o coadă.
— Să ți‑o bandajezi, mi‑a zis și s‑a îndreptat spre colega ei de bancă.
Am mai schimbat câteva vorbe după ore, în timp ce ea aștepta autobuzul. Își lăsase părul despletit acum și imaginea de liceancă standard s‑a pierdut în pletele ei castanii. O șuviță îi venea peste obraz și aș fi fost tentat s‑o fi dat la o parte, dar mi‑era greu să fac asta cu mâna stângă, căci apropierea rănii de fața ei ar fi putut avea consecințe neplăcute. Și nici nu știam dacă șuvița era acolo din greșeală, sau intenționat, așa cum nu știam despre multe dintre gesturile ei în ceea ce mă privește. Și‑a dat‑o ea la o parte în timp ce se urca în autobuz.
M‑am bucurat când am văzut că Traian nu era acasă și fiecare oră de absență a lui îmi alimenta speranța că‑și găsise alt loc în care să stea. Am ieșit pe la șase în fața blocului, unde Lonea aștepta ca de obicei. Am mai vorbit despre operațiunea de la final de săptămână, fără a mai vizita casa. O făcuse Lonea de două ori în cursul zilei. Dacă cineva îl asculta cu atenție, rămânea convins că orele liceului de construcții durau mai puțin decât la celelalte licee din oraș. Avea tot timpul să facă ce voia. Am povestit despre fotbal. Cu Lonea puteam vorbi oricât despre fotbal, de multe ori despre aceeași fază dintr‑un meci zile în șir.
— Am o idee, am citit‑o într‑o carte.
Fața lui s‑a strâmbat la auzul ultimului cuvânt, așa că am decis să continui subiectul altă dată. Am abordat un altul.
— Te bagi la Pronosport sâmbătă?
— Nu știu, a răspuns el și a ridicat din umeri. Ce meciuri sunt?
Întreba de fiecare dată ce meciuri sunt de parcă știa. De obicei, mergea pe mâna mea, și în fiecare duminică trebuia să‑i explic de ce a pierdut cei câțiva lei și să‑l asigur că era doar o chestiune de timp până la câștigul cel mare.
— Și ideea de care ziceai e cu Pronosport și d‑astea?
— Lasă că‑ți zic data viitoare.
Lonea era o fire întreprinzătoare și nu trebuia să insist prea mult cu ipoteza unui câștig, fie el și iluzoriu, însă nici nu puteam să‑mi forțez norocul.
— Am vorbit cu Geo azi și a zis că poate dăm cu zarul mai încolo.
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Pawel Czerwinski / Unsplash
scrie un comentariu