Istoria are tendința să se repete, dacă noi nu avem minimul respect și o curiozitate sănătoasă față de învățare. Vrem sau nu să recunoaştem, în ultimii ani am demonstrat cu prisosință faptul că suntem repetenți la multe adevăruri istorice. Poate din această cauză, dar și din altele, avem acum un adevărat război în coastă, război provocat de un dictator dornic să renască vechile idei îndoctrinate despre măreția poporului rus. Iată de ce consider oportună orice fel de literatură care dă o față umană istoriei, chiar dacă nu ascunde în spate greutatea lecțiilor spuse de la o catedră.
Ficționalizarea istoriei este un instrument util, care îi permite cititorului să convertească acele lecții de istorie în lecții despre viață și, mai ales, despre oameni. O astfel de ficțiune istorică este romanul „Secretul jurnalului de la Kiev” de Erin Litteken, tradus de Carmen Scarlet pentru Editura Univers, o carte care transformă tragedia Holodomorului într-o experiență literară care atinge coarda sensibilă a fiecărui cititor. Nu prin dramatism gratuit, ci printr-o scriitură sobru-emoțională, centrată pe viața femeilor care au învățat să supraviețuiască fără să-și piardă speranța – sau, cel puțin, fără să-și piardă vocea.
Romanul se desfășoară pe două planuri temporale: în prezentul modern și în trecutul sumbru al anilor 1930. Această structură duală, care nu e nouă în literatura contemporană, este aici executată cu o doză de inteligență narativă care salvează romanul de capcana clișeului. La suprafață, avem povestea unei tinere americance, cercetătoare de arhivă, care care traversează faza unui doliu dureros după moartea tragică a soțului său. Pentru a evada cumva, Cassie, tânără femeie și mamă, își ia fiica și merge să aibă grijă de Bobby, bunica sa, o ucraineancă fugită în America după cel de-al Doilea Război Mondial. Booby are o formă incipientă de Alzheimer și ascunde un jurnal vechi care include nu doar trecutul familial, ci și o istorie colectivă uitată.
Pentru o mai bună înțelegere a contextului istoric din carte, se cuvine să spunem că Holodomorul a fost foametea artificial provocată de regimul sovietic în Ucraina între 1932 și 1933, sub conducerea lui Stalin, ca urmare a colectivizării forțate și a politicilor represive impuse țăranilor. Milioane de oameni au murit – estimările variază între 3,5 și 7 milioane – în urma confiscării recoltelor, izolării satelor, interzicerii comerțului și a pedepselor brutale aplicate celor care încercau să supraviețuiască. Foametea nu a fost un accident istoric, ci o strategie deliberată de înfrângere a rezistenței ucrainene, iar efectele sale devastatoare s-au extins dincolo de pierderile umane: a fost distrusă țesătura socială a unei națiuni întregi. Timp de decenii, realitatea Holodomorului a fost negată și ascunsă, iar abia după destrămarea URSS, Ucraina a putut începe procesul oficial de recunoaștere și comemorare. Astăzi, peste 30 de țări, inclusiv România, consideră Holodomorul un act de genocid, deși poziția oficială a Rusiei rămâne una de negare. Holodomorul nu este doar o tragedie istorică, ci și un avertisment despre ce se poate întâmpla când politica își pierde complet legătura cu umanitatea.
Scriitoarea Erin Litteken explorează subiectul Holodomorului nu printr-un rol revoltat de activist, ci cu sensibilitatea naratorului care a înțeles că marile traume sunt cel mai bine povestite în surdină. Scenele de foamete, de moarte și de disperare sunt descrise cu o forță reținută, care tocmai prin această discreție devine copleșitoare. Cititorul nu este agresat, ci invitat să participe la durere. Toate aceste momente construiesc o frescă emoțională care nu poate fi uitată cu ușurință.
Personajele sunt, fără îndoială, forța acestui roman. Niciunul nu este doar un simbol sau un vector istoric; fiecare are complexitate și o prezență palpabilă. Deși protagonista contemporană pornește cu o doză de fragilitate previzibilă (tânără recent văduvă, în căutarea unui nou început), transformarea sa este credibilă și subtilă. Lectura jurnalului nu o „salvează” miraculos, dar o pune în contact cu o altă dimensiune a propriei identități. Este o vindecare lentă, realistă, fără artificii hollywoodiene.
Din punct de vedere stilistic, autoarea adoptă un limbaj clar, neostentativ, dar presărat cu fragmente de lirism aproape involuntar. Nu se remarcă prin fraze elaborate sau inovații stilistice, ci prin echilibrul dintre poveste și emoție. Frazele sunt construite în așa fel încât să creeze empatie, nu admirație tehnică. Dar tocmai această simplitate face ca Secretul jurnalului de la Kiev să aibă o voce distinctă într-un ocean de ficțiuni istorice.
Mai mult decât o frescă a trecutului, romanul este o pledoarie pentru memorie. Într-o perioadă în care propaganda tinde să rescrie istoria după interesele de moment, vocea anonimă a unei femei din anii ’30 capătă o forță neașteptată. Într-un mod deloc didactic, ni se reamintește că uitarea este o formă de complicitate, iar tăcerea – uneori – poate ucide la fel de mult ca foametea. Fiecare pagină a jurnalului găsit devine un act de rezistență, o luptă pentru adevăr și pentru demnitate.
Un alt merit important al cărții este felul în care reușește să transmită specificul ucrainean fără a-l exotiza. Culturile locale, tradițiile, peisajele rurale, totul este redat cu respect și grijă. Nu e o ţară de carton, de decor, ci una palpabilă, vie, dureroasă și frumoasă în același timp. Erin Litteken, deși americană, scrie cu o empatie aproape nativă față de acest spațiu, iar documentarea se simte în fiecare detaliu – de la ritualuri agricole la descrierea atmosferei de opresiune sovietică.
Ce rămâne, însă, după ultima pagină? Un gust amar și dulce în același timp. Amar, pentru că înțelegi cât de ușor se poate pierde o viață, o familie, o istorie. Dulce, pentru că ai cunoscut oameni – fie și fictivi – care au avut curajul să-şi spună povestea, să reziste prin cuvânt, să moară cu fruntea sus. Nu ni se oferă un final fericit în sens clasic, dar ni se dăruiește ceva mai profund: o formă de împăcare cu trecutul, o lumină mică într-un tunel care părea infinit.
Secretul jurnalului de la Kiev este o carte care te obligă să privești istoria drept în ochi și să recunoști că suferința nu are nevoie de metafore ca să fie înțeleasă. O carte recomandabilă nu doar pasionaților de ficțiune istorică, ci și tuturor celor care cred că literatura are un rol în păstrarea adevărului – chiar și atunci când adevărul doare.
Erin Litteken, „Secretul jurnalului de la Kiev”, Editura Univers, anul publicării: 2023, nr. pagini: 416, traducere: Carmen Scarlet
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Debby Hudson / Unsplash
scrie un comentariu