Horea Sibișteanu, despre „Întinde mâna, Tiberiu”: „Au fost clipe când nu am mai suportat cartea asta”

Horea Sibișteanu, autorul volumelor Fetiș și Întinde mâna, Tiberiu, povestește despre efortul, dar și ineditul procesului de zămislire a unui personaj-compozit care îl leagă pe Tibișor de Tibi și, finalmente, de Tiberiu, amalgamând bucăți din copilăria autorului, lecturi, discuții tehnice cu medici, persoane infectate cu HIV, influenceri etc., scene de viață din perioada comunistă și realități post-decembriste.

Citind Întinde mâna, Tiberiu, veți întâlni vetuste personaje-ecou din vremuri apuse (femeia care spăla bani) respirând literar alături de corporatiști, ori escorte pline de mister, într-un roman multifațetat, ce abordează o temă până nu demult tabu: prostituția masculină.

Marcat de experiența niponă – în 2013 a beneficiat de un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda (Tokio) – Horea Sibișteanu dorește să o valorifice în România încercând, ca reprezentant al unei companii care vrea să folosească mediul academic pentru cercetare și dezvoltare, să dezvolte parteneriate în acest sens.

Cititor avid de literatură română contemporană, Horea vă invită cititorii să-i urmaţi exemplul, motivându-și îndemnul cu argumente concrete.

Horea Sibișteanu, te-aș întreba direct: de unde a apărut Tiberiu?

La o primă privire, pare că Tiberiu a apărut de nicăieri. În turneul de promovare a volumului meu anterior, Fetiș, scriitoarea Dora Pavel mi-a spus, la Cluj, că o să îmi fie foarte greu să scriu a doua carte. În momentul ăla aveam o idee pentru un nou volum, însă nu aveam tragere să și scriu; ideea respectivă a murit la scurt timp după aceea. Apoi, am văzut la un moment dat un serial pe HBO, It’s a Sin, despre primele cazuri de SIDA din UK. Uitându-mă la serial, mi-am dat seama că nu știu prea multe despre HIV și SIDA și am început să mă documentez. În paralel, aveam în cap un personaj influencer, care să aibă un trecut pe care voia să îl ascundă, și anume că fusese escortă în tinerețe. Cercetarea despre HIV și prostituție masculină a inclus discuții cu medici, cu escorte, cu persoane infectate cu HIV, nu numai lecturi; încet, încet, am creat protagonistul matur din tot ceea ce adunasem. De cealaltă parte, Tibișor e ușor inspirat din copilăria mea, iar dorința de a face asta a apărut tot în urma turneului de promovare ante menționat.

Continuând cu ideea apariției lui Tiberiu, procesul zămislirii lui a fost unul chinuitor, dureros sau, mai degrabă, lin, fără dificultăți?

Chinuitor, categoric. Au fost clipe când nu am mai suportat cartea asta, simțeam că mă duc prea departe, că intru în alte subiecte pe care aș fi vrut să le dezvolt cu un alt personaj, și am spus „stop”. Am făcut o pauză de câteva luni, am aranjat puțin textele și i le-am trimis lui Eli Bădică. I-am scris în e-mail că nu mă supăr dacă nu voia să îl publice. M-a sunat apoi să îmi spună să nu mă mai alint. Ulterior, după ce l-a citit, mi-a dat indicații să mai lucrez pe niște texte și să mai scriu ceva și cu greu am făcut-o.

Te identifici, măcar în parte, cu Tiberiu sau el este pe de-a întregul ficțiune?

Mă identific 30% cu Tiberiu copil. Tiberiu matur nu are nimic din mine. Când l-am cunoscut, am folosit doi prieteni ca referință, după care m-am îndepărtat și de ei.

O întrebare în logica celei anterioare: au existat (și) niște prototipuri reale pentru personajele tale sau ele sunt în întregime produsul imaginației? Dacă ar fi să rescrii vreuna dintre povestiri, ai schimba ceva?

Multe dintre personajele mele sunt inspirate de persoane pe care le cunosc. Dar pornesc de la un sâmbure de adevăr și apoi le dezvolt din imaginație. Poveștile din copilărie sunt mai mult inspirate din copilăria mea. De exemplu, femeia care spăla bani a existat, dar era o femeie bătrână, așa că i-am dat înfățișarea unei femei frumoase pe care copiii din cartier o admirau de fiecare dată când o vedeau. Proza despre escorte e inspirată dintr-o istorie pe care am auzit-o pe când eram ambasadorul unei campanii anti-bullying, textul Metalic e ficțiune 100%, mama lui Tiberiu nu are nicio legătură cu mama mea și tot așa.

Am rescris de așa multe ori unele dintre texte și cred că au ajuns la cea mai bună formă a lor.

Am regăsit cartea aceasta multe dintre stereotipurile vremii lui Ceaușescu („te iau țiganii și te fac carne de mici”, de ex.). Ai avut bunici/părinți care ți-au povestit astfel de istorii sau sursa lor a fost una diferită?

Pentru copilăria lui Tiberiu, acțiunea se petrece post-comunism, în anii ‘90. La noi, în cartierul din Bacău, exista povestea asta cu rromii și carnea de mici. Cea cu pocăitele e imaginară, dar îmi aduc aminte că se venea în oraș cu pachete în care erau haine, biblii pentru copii, dulciuri și chiar medicamente.

Tiberiu este un construct foarte fragmentat. Ai ales acest tip de alcătuire din rațiuni stilistice, pentru a ne arăta ce identitate multifațetată are, sau pur și simplu pentru că ți s-a părut mai provocator să lași cititorilor (și) libertatea de a umple golurile dintre bucățile de puzzle cu propria lor imaginație?

Așa a fost să fie. Îți spuneam mai devreme că a fost chinuitor pentru mine să scriu cartea asta pentru că mă întorceam mereu la același univers. Nu mi-am propus să iasă un roman mozaic, cel mult un volum de proză scurtă compozită, dar poveștile s-au legat prea bine de la sine, pe măsură ce scriam. Dacă aș fi putut să îl rescriu într-un roman „adevărat”, cum ar spune unii critic, adică cu o structură clasică? Nu. Nu cred că am suflu de roman.  Cred că a ieșit ce trebuia să iasă.

De unde ideea titlului? Ce ai vrea să înțeleagă cititorii văzând titlul (și poate, în unele cazuri, doar titlul)?

Să îi dăm Cezarului ce e al Cezarului; în cazul de față, creditele pentru titlu trebuie date editoarei mele, Eli Bădică. Când i-am trimis manuscrisul, el se numea Mă cheamă Tiberiu și asta pentru că voia să arate o maturizare a personajului, de la Tibișor și Tibi la Tiberiu. Dar nu era destul de puternic și suficient de multifațetat, că tot m-ai întrebat despre asta, oferea o singură interpretare; așa că cred că varianta asta e cel mai bun titlu pe care putea cartea să îl aibă.

Parafrazând titlul unui roman (Încotro ne îndreptăm de Pavel Nedelcu) te-aș întreba: încotro te îndrepți (din punct de vedere creativ)?

Am un nou subiect, am poveștile în cap, însă momentan nu găsesc timp să și scriu. Oricum, acum trebuie să îi acord atenție lui Tiberiu și din primăvară, poate, o să mă reapuc ușor de scris. Chiar nu simt nicio presiune să o fac. Experiența publicării lui Tiberiu e atât de diferită de experiența cu Fetiș… Atunci eram nerăbdător să apară, voiam să văd cât mai multă lume cu cartea în mână. Acum știu că ea va ajunge acolo unde e nevoie de ea, am încredere în ea.

În 2013 ai avut un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokio. Descrie-ne experiența niponă.

Cât timp avem?

Japonia m-a marcat mult. În Fetiș am și câteva povești cu acțiunea în Japonia. Am descoperit o cultură cu totul și cu totul altfel. Am devenit fanul literaturii japoneze, sunt fascinat de obiceiurile lor, de chestiile „dubioase” care acolo sunt normale. Din Japonia am rămas, pe lângă studii, cu niște prietenii frumoase, printre care cea cu Raluca Nagy, cu care am colindat străzi și cartiere din Tokyo nu foarte mainstream. Cât despre experiența educației, cea mai relevantă lecție a fost importanța aplicării cunoștințelor în viața de zi cu zi. Acolo am învățat că universitățile fac parteneriate cu diverse companii pentru dezvoltare, iar acum, zece ani mai târziu, încerc să fac și eu același lucru, dar ca reprezentant al unei companii care vrea să folosească mediul academic pentru cercetare și dezvoltare.

Citeşti literatură română și, dacă da, care ar fi primele tale cinci recomandări? Aceeași întrebare pentru literatura străină.

Citesc foarte multă literatură română, cred că toți ar trebui să o facem, de aceea o să și motivez succint alegerile mele:

1. Raluca Nagy, Un cal într-o mare de lebede (Nemira, 2018; ed. a II-a, 2022) – cartea mea de suflet;
2. Catălin Ceaușoglu, Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea (Nemira, 2022) – cea mai recentă carte de proză scurtă care mi-a plăcut;
3. Ruxandra Burcescu, Instabil (Humanitas, 2022)– și romanul care mi-a plăcut mult în ultima perioadă;
4. Ilinca Mănescu, Copiii Ecosistemului (Nemira, 2021) – cartea care m-a scos din zona mea de confort;
5. Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul (Polirom, 2011) – cartea care m-a făcut să citesc mai multă literatură română contemporană.

Pentru literatură universală, o să înșir primele cinci titluri care îmi vin în minte, fără să mă gândesc prea mult:

1. Ocean Voung, Pe pământ suntem strălucitori o clipă (Storia Books, 2019);
2. Miri Yu, Gara Ueno, ieșirea spre parc (Alice Books, 2022);
3. Immanuel Mifsud, Necunoscuta din Berlinul de Est (Nemira, 2019);
4. Jenny Erpenbeck, Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă (Black Button Books, 2021);
5. Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă (Polirom, 2013).

Puteţi cumpăra cartea de la: