Volumul de povestiri „Să fii bărbat”, de Nicole Krauss, a fost publicat recent în Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu la Editura Humanitas Fiction. Traducere din engleză de Mihaela Dumitrescu.
Volum câștigător al Wingate Literary Prize 2022 • În 2020, inclus printre cele mai bune cărți ale anului în publicațiile Times, O, The Oprah Magazine, Time Magazine, Financial Times, Esquire, Bustle, Lit Hub, Electric Literature, Library Journal și „Editors’ Choice“ în New York Times Book Review • În curs de traducere în 20 de țări.
Să fii bărbat – asupra titlului volumului planează aceeași ambiguitate ce învăluie personajele imaginate de Nicole Krauss, ființe dinamice, cu traiectorii sinuoase sau imprevizibile, care se construiesc sau se reinventează, adaptându-se din mers unei lumi ficționale lipsite de stabilitate și de certitudini. Prozele scurte ale lui Nicole Krauss sunt construcții complexe, reunind mai multe fire tematice care converg în ideea libertății de a alege să fii tu însuți, „fără precedent“, fără a te supune unui model, unei tradiții sau unei presiuni exterioare ce te-ar diminua sau limita. A le reduce însă la un nucleu tematic ar însemna să le simplifici, să le ignori ambivalențele și subtilitățile. În urma fiecărei povestiri rămâne un rest de adevăr nespus, o enigmă neelucidată, o incertitudine cu privire la personaje și la resorturile lor comportamentale.
Raportându-se interogativ la viață, fără a-i răpi misterul, fără a oferi răspunsuri univoce și fără a ceda stereotipurilor despre masculinitate și feminitate, Nicole Krauss pune în mișcare în proza ei o lume caleidoscopică – adolescenți rebeli în căutarea propriei identități, femei puternice, în ciuda aparenței de fragilitate, femei cu voințe inflexibile, mereu dispuse să pornească în noi aventuri, cupluri care se fac și se desfac în numele libertății, bărbați dominatori, lipsiți de empatie, obișnuiți prin profesie cu violența și agresivitatea, dar totodată vulnerabili, profesioniști reputați, dar gata să facă orice compromis pentru a-și realiza proiectele, fii devotați și obedienți, dar purtând în spate povara conformismului, mame care izbutesc sau nu să mențină echilibrul dintre ceea ce oferă familiei și ceea ce păstrează pentru sine pentru a rămâne ele însele, tați autoritari, dar în același timp sensibili la suferințele copiilor –, și toată această lume se coagulează aproape ca un roman.
„Un volum superb.“ New York Times Book Review
„Primul volum triumfător de acest fel al lui Nicole Krauss străbate lumea în lung și în lat prin cele zece povestiri ambițioase, scrise pe parcursul a două decenii, care explorează problemele dificile ale sexualității, dorinței și relațiilor interumane autentice. Este o carte spectaculoasă.“ Publishers Weekly
„Pendulând între tensiune și exuberanță, disciplină și expansivitate, aceste povestiri strălucesc prin intuiție și momente de o desăvârșită frumusețe. Ele îndeamnă la râs copios, invită la gândire profundă, încântă și tulbură în egală măsură. Bucuria și durerea se întrepătrund în țesătura fină a acestei cărți extraordinare.“ Boston Globe
„Să fii bărbat oferă plăcerea de a te afla în compania intelectului surprinzător și exigent al lui Nicole Krauss, împins înainte de o imaginație mereu curioasă să descopere limitele și posibilitățile ficțiunii, ale timpului și ale iubirii.“ San Francisco Chronicle
Fragment din povestirea „Viitoare situații de urgență”
Când am ajuns acasă, Victor stătea în bucătărie, afundat până la genunchi în pungi cu cumpărături. Cumpărase mai multe alimente decât mâncăm în mod normal într‑o lună, și încerca să le găsească loc în bucătărioara noastră. Când m‑a văzut în cadrul ușii, a lăsat din mână un borcan cu unt de arahide pe care se căznea să‑l vâre între niște conserve cu supă, a traversat cu greu marea de pungi de plastic și m‑a strâns tare în brațe. De obicei, când mă întorc acasă, Victor îmi aruncă o privire scurtă dindărătul vreunei cărți despre menestreli, și chipul lui abia dacă exprimă vreo emoție. Asta nu pentru că nu se bucură să mă vadă; pur și simplu, vrea să‑mi spună bun-venit când găsește el de cuviință. E ca și cum ar exista doi Victori, iar între intelectualul Victor, angajat într‑o permanentă critică a suprimării conflictelor, și Victor, cel care îmi freacă degetele de la picioare când îmi este frig, se află un puternic câmp de forțe și, zi de zi, asemenea unui supererou care se transformă la loc în viața lui de om obișnuit, Victor trebuie să‑l traverseze, făcând drumul înapoi, ca să ajungă la mine.
— Bună, am rostit eu cu fața îngropată în cămașa lui de flanel.
— Am fost îngrijorat, a zis Victor. Am încercat să te sun la muzeu să vii acasă mai devreme.
— De ce? S‑a mai anunțat ceva la știri? De ce nu m‑ai sunat pe mobil?
Îmi cumpărasem mobilul la o lună după 11 septembrie; insistase tata. Dar el și cu mama erau singurii care mă sunau. Victor încă nu credea că e important să poți fi găsit oricând.
— Nu. Transmit instrucțiuni despre cum să izolezi ferestrele cu bandă adezivă, dar nu spun de ce. M‑am dus la supermarket.
Am aruncat amândoi o privire circulară prin bucătărie, la pungile cu caise și pere, la brânza ambalată în hârtie cerată, la pâine, la ciocolată și la cutiile cu înghețată, la aperitivele de cărnuri asortate și la condimente, la tuburile de plastic cu sosuri și paste de întins pe pâine.
— Văd.
— Magazinul se golea. Am înhățat și eu ce‑am putut, a spus Victor. O să‑ți gătesc ceva pentru cină, a zis, ciupindu‑mă de ureche cu buzele.
Victor este un bucătar talentat, și în cele zece minute cât mi‑a luat să mă schimb, să mă îmbrac cu niște pantaloni de trening și să mă cuibăresc pe canapeaua din fața televizorului, apartamentul s‑a umplut deja de mirosul bunătăților care fierbeau în clocot mic pe foc. M‑am uitat pe canalul de știri, care transmitea imagini cu rafturile răscolite ale supermarketurilor și cu cozile din centrele de distribuție, care se întindeau sinuos până afară, în stradă, și apoi imaginea a cârmit brusc spre o fetiță cu bucle blonde și un năsuc mucos, care se tot chinuia să‑și pună o mască de gaze pe față. Când mi‑am ridicat privirea de pe ecranul televizorului, m‑am văzut pe mine însămi reflectată în fereastră, culcușită sub un pled ca un copil înainte de un uragan, și mi‑am dat seama că aștept cu bucurie ceea ce urmează să se întâmple. Afară, în lume, era frig și întuneric, dar înăuntru, încăperile erau scăldate în lumina aurie, caldă, a lustrelor, și, așteptând să mă cheme Victor la masă, am simțit valul de plăcere pe care îl căutam în jocurile născocite în copilărie, în care totul era eclipsat de scopul unic de a supraviețui.
Trebuie să‑l fi simțit și Victor pentru că, în ciuda știrilor de o sumbră incertitudine și penuriei care ne amenința în viitor, masa pregătită de el a fost un festin. Am mâncat în stil japonez, așezați pe perne, în jurul măsuței de cafea, cu televizorul dat în surdină, în spatele nostru. Am avut la masă friptură de rață cu caise și zmeură, și salată cu semințe de rodie. El a stins luminile, a aprins lumânări și a destupat o sticlă de vin din regiunea din care provine familia lui, din Languedoc. I‑am povestit scena de la centrul de distribuție. S‑a oprit din mâncat și m‑a fixat așa cum obișnuia când eram studentă și ședeam în biroul lui, scărpinându‑mi genunchii goi. În mijlocul unei fraze s‑a aplecat peste colțul mesei și m‑a sărutat. Limba lui era în gura mea, și și‑a strecurat mâna pe sub sutienul meu. Când mi‑am împins mâna în locul dur de sub jeanșii lui, a gemut și s‑a rostogolit peste mine. S‑a descheiat la curea, și eu am tras aer în piept șuierând când mi‑a scos chiloții și l‑am simțit pe stomacul meu, am simțit cum îmi trosnește șira spinării și mi se strivesc vertebrele de scândurile parchetului.
Am mâncat desertul congestionați la față și nădușiţi. De mult nu mai făcuserăm așa ceva. În pofida interesului lui Victor pentru ardoarea Evului Mediu, în pofida campaniei lui în favoarea fricțiunilor și a conflictelor, chiar și el era nevoit să recunoască faptul că relația noastră se apropia mai mult de cumpănita cale de mijloc pe care o critica atât de vehement. Locuiam împreună de cinci ani, și zilele și nopțile noastre intraseră într‑o anume rutină familială, dictată de orarul meu de la muzeu, de cel al lui Victor de la facultate și de tărâmul vast, tăcut, al orelor petrecute de Victor lucrând în biroul lui.
Lumânările ardeau cu spor, cu miezul devenit deja lichid. Victor a turnat în pahare pentru amândoi atât cât mai rămăsese din vin, și, cu toate că mă simțeam deja amețită, l‑am dat pe gât pe al meu din câteva înghițituri. Din nou, am dat sunetul mai tare la știri și am ascultat, dar nu erau informații noi, doar aceleași imagini în reluare, cu oameni care își probau măștile de gaze și, echipați cu ele, făceau câțiva pași de colo‑colo, de parcă probau pantofi noi. Nici unul dintre noi nu era obosit, sau poate că nu voiam ca seara să se sfârșească, nu voiam să mergem la culcare și să ne trezim ca să înfruntăm cine știe ce evenimente avea să ne aducă lumea a doua zi, așa că ne‑am hotărât să facem o partidă de scrabble. Victor e obsedat de jocul ăsta și știe, probabil, toate cuvintele de trei litere din limba engleză. Îl ajută și faptul că engleza lui e impecabilă. Urechea mea este atât de obișnuită cu accentul lui, încât uneori aproape uit că Victor și‑a trăit cea mai mare parte a vieții într‑o altă limbă, cu alte expresii ale plăcerii și durerii, cu propoziții care mie îmi sunt străine și de neînțeles. Câteodată îl găsesc pe Victor exclamând ceva cu voce tare în franceză într‑un dialog cu sine însuși, și îmi amintesc de cealaltă viață a lui, surprinsă, preț de o clipă, cu garda jos și obligată să adaug un al treilea Victor, unul secret, pe lângă cei pe care deja îi cunosc.
Cât timp s‑a dus Victor după tabla de scrabble, eu am strâns farfuriile, punându‑le una peste alta în chiuvetă, laolaltă cu cratițele și tigăile murdare, în care resturile de la cină se sleiau deja. La vederea lor am avut o vagă senzație de greață. Întorcându‑mă în camera de zi, am trecut pe lângă cutiile cu măștile noastre de gaze, așezate în locul în care le lăsasem, lângă ușă. Le‑am cules de pe jos și le‑am cărat până la canapea, câte una sub fiecare braț, și, în vreme ce Victor pregătea tabla, le‑am deschis. Am scos una din ambalaj, și instrucțiunile de folosire au căzut pe podea fluturând.
— Uite, am zis eu, ridicând‑o.
Era modelul pe care îl ceruse Victor, tipul standard pe care îl primea toată lumea, cu vizoare mari, rotunde și o trompă scurtă în dreptul gurii.
— Ia să văd!
Victor a luat‑o în mână, a întors‑o pe dos și a examinat‑o. A dat curelele la spate și și‑a pus‑o pe față, apoi s‑a întors și m‑a privit calm prin lentilele limpezi de plastic. Arăta hidos și amenințător, o creatură ciudată pe care nu o mai văzusem, dar care era totuși Victor, și am simțit că mi se ridică sângele în obraji de mânie. Fără să mai stau pe gânduri, m‑am aplecat înainte și i‑am suflat tare în fiecare vizor, încețoșându‑i vederea. Preț de o clipă, nu s‑a mișcat nici unul dintre noi. Victor a continuat să stea tăcut, și eu m‑am uitat cu atenție, în vreme ce norii de abur ai răsuflării mele s‑au evaporat încetul cu încetul, dezvăluindu‑i pupilele reci, opace. Apoi, în cele din urmă, când vederea i s‑a limpezit cu totul, mi‑a făcut cu ochiul.
— Scoate‑ți‑o! i‑am cerut eu pe un ton imperativ.
Victor stătea încremenit, ca și când masca i‑ar fi luat mințile.
— Scoate‑ți‑o!
Inima îmi bătea nebunește. Am simțit o dorință irezistibilă să‑l lovesc, dar stăteam jos. Înainte să apuc să fac ceva, și‑a scos‑o de pe față și a pus‑o pe podea.
— Pute a cauciuc, a zis.
Apoi s‑a apucat să‑și aleagă cele șapte litere. I‑am privit chipul în tăcere, surprinsă de mine însămi.
Primul cuvânt format de Victor a fost lemur, la care eu am adăugat nucă, și apoi Victor a pus tocilar, iar eu am pus tun. O vreme, totul a decurs bine, mica enigmă a literelor de lemn luând proporții ca un fel de mesaj care se automultiplică, la început unul confuz, dar care, dacă te uitai cu destulă luare‑aminte folosind decodorul potrivit, avea propria inteligență, propria elocvență subtilă, laringe izvorând din tocilar, și linge din laringe, ca un fel de dorință tulbure prinsă în capcana limbii, neavând altă soluție decât să încerce cu disperare să se afirme. O fi fost doar efectul vinului, dar în timp ce jucam am început să mă gândesc că, dacă ne‑am da silința, am putea înțelege ce anume încercăm să ne spunem unul altuia după atâția ani, după atâtea pagini citite, și mese luate împreună, și tăceri împărtășite, și atunci el a etalat cuvântul pozitron, și, brusc, mi‑am dat seama că vreau să‑i spun lui Victor că mă gândesc să mă despart de el.
Victor a câștigat, cum se întâmplă adeseori, și, în vreme ce vărsa literele înapoi în pungă, m‑a podidit plânsul. La început, el nu a băgat de seamă, dar în cele din urmă a ridicat privirea, și pe față i s‑a ivit o expresie de mirare.
— E doar un joc, a glumit el.
Am încercat să zâmbesc și am clătinat din cap. Voiam să îi spun ce am înțeles din fotografiile Dianei Arbus, din poza cu bătrâna din scaunul cu rotile, care își ridică o mască de vrăjitoare în dreptul feței când obturatorul face clic, poate ca să se ferească de privirea scormonitoare a fotografei, ori ca să‑i întoarcă acesteia o imagine a ei înseși, ori ca să rupă nesfârșitul lanț al reflexiilor dintre două persoane care se fixează reciproc, văzându‑și fiecare, în privirea întoarsă a străinei, propria imagine șocantă. Dar nu am zis nimic. Victor a îngenuncheat în fața mea și mi‑a șters o lacrimă de pe obraz.
— Nu‑i nimic.
— Mi‑e frică, am șoptit.
— Se mai întâmplă, a replicat Victor, luându‑mă în brațe și totuși nedispus, nici măcar pentru o clipă, să fie altfel decât pragmatic. Un flagel necesar, natural sau provocat de om, care lovește periodic ca să țină lumea în frâu.
Am ridicat ochii spre el. Știam că se gândește că sunt speriată de acel ceva despre care așteptam știri, de lucrul care ar putea amenința însuși aerul pe care îl respirăm și viața cu care ne‑am obișnuit. Și poate chiar eram. Sau poate eram doar obosită și beată, sătulă de disputa din mintea mea – pentru, sau împotriva traiului alături de Victor –, care, nici după atâta timp, nu își găsise rezolvarea. Era deja miezul nopții. Paharele mânjite cu urme de amprente erau încă pe masă, cu ultimele picături de vin din regiunea din care ar fi provenit Victor dacă tatăl lui nu s‑ar fi mutat la Paris ca să se facă doctor, inițiind șirul de evenimente care aveau să conducă la copilăria lui Victor petrecută în umbra zidurilor de la L’Hôpital Saint‑Vincent‑de‑Paul, la interesul lui timpuriu pentru dezastre și boli infecțioase, la pasiunea lui pentru Evul Mediu, la slujba de profesor în America și, în cele din urmă, la mine. Una dintre lumânări a sfârâit și s‑a stins, și Victor s‑a îndepărtat de mine și a stins‑o pe cealaltă suflând în ea. S‑a întins pe covor, m‑a tras lângă el și ne‑am îmbrățișat în lumina albastră a televizorului.
Și apoi am adormit, lungiți printre literele de scrabble și paharele goale, iar când m‑am trezit din nou, afară cerul începea deja să se lumineze. Mâna dreaptă îmi amorțise, și, când am atins‑o cu degetele stângii, m‑a trecut un fior, ca atunci când atingi mâna unui mort. M‑am desprins din brațele lui Victor și am scuturat‑o până a ieșit din amorțeală și mi‑am simțit‑o din nou. Mă durea capul și aveam gura uscată, așa că m‑am ridicat să iau apă din bucătărie. Când m‑am întors, televizorul, fără sonor, licărea intermitent, și în lumina lui am văzut masca de gaze așezată într‑o rână, lângă fața lui Victor. Am luat‑o de pe jos și am întors‑o, apoi mi‑am pus‑o pe față. Era plăcut la adăpostul ei, era sigură precum masca unui prinzător[1], și m‑am întins pe spate, privind în sus și clipind în vizoarele ei. M‑am întrebat cât timp o să mai treacă până când vom ști de ce anume va trebui să învățăm să ne protejăm, sau dacă nu cumva e prea târziu, dacă nu cumva singurii care vor supraviețui vor fi aceia care s‑au pregătit tot timpul, dotați cu haine reflectorizante și plămâni rezistenți. Poate că, oricare o fi fost pericolul, el s‑a strecurat deja înăuntru prin crăpăturile din tocurile neetanșe ale ferestrelor și ale ușii. Dar eram somnoroasă și prea obosită să mă mai indignez. Fără să mă întorc și să mă uit, am mișcat mâna până când vârfurile degetelor mele au atins obrazul lui Victor. Apoi am închis ochii și am așteptat, recunoscătoare pentru întunericul care mai stăruia.
În dimineața următoare era sâmbătă și, când ne‑am trezit, a sosit știrea că întreaga poveste a fost un fel de simulare. Victor s‑a așezat pe marginea canapelei, cu părul zbârlit de parcă s‑ar fi luptat cu un uragan ca să supraviețuiască până în zorii zilei. Și‑a ținut cana cu cafea între palme și a sorbit câte puțin din ea, cu ochii țintă la televizor. Când am ieșit de la duș, m‑am așezat lângă el. Primarul ținea o conferință de presă, explicând că au dorit să se asigure că orașul e pregătit. Am primit instrucțiuni să ne ținem măștile într‑un loc sigur și uscat, unde să le putem găsi cu ușurință. Și‑a cerut scuze pentru orice neplăcere sau frică inutilă produsă de simulare, le‑a mulțumit tuturor voluntarilor și a felicitat orașul pentru modul admirabil în care s‑a comportat în condițiile impuse de test. Când au sărit reporterii pe el cu gura mare, bombardându‑l cu întrebări, m‑am dus la bucătărie să‑mi torn niște cafea, și, când am deschis radioul, răspunsurile primarului au răsunat cu ecou în tot apartamentul, într‑un duet straniu.
În timpul nopții ninsese, fapt neobișnuit pentru acea perioadă a anului, și Victor și cu mine ne‑am decis să facem o plimbare. Trecuse o groază de timp de când nu mai făcuserăm asta, aproape la fel de mult de când ne întrerupseserăm ultima oară cina ca să ne‑o tragem pe podeaua camerei de zi. Era frig, așa că ne‑am înfofolit cu căciuli și fulare, și Victor și‑a pus mitenele de lână pe care i le croșetasem pe vremea când mă mai ocupam cu așa ceva. Eu purtam o pereche de mănuși deșirate în dreptul degetelor mari, și, când ne‑am oprit, așteptând să se schimbe lumina semaforului, Victor mi‑a dus degetul la gura lui ca pe o trompetă și a suflat aer cald prin gaură.
În parc, zăpada scârțâia sub picioarele noastre. Ieșise soarele și își proiecta lumina asupra tuturor lucrurilor. Victor a făcut un bulgăre de zăpadă și a aruncat cu el într‑un copac, o explozie de alb în ramurile negre. Eu alunecam întruna, pentru că încălțările mele nu erau antiderapante, dar m‑a ținut Victor de braț să nu cad. În jurul nostru zburdau în zăpadă niște copii cu un câine, și Victor a izbucnit în hohote de râs privindu‑i.
M‑am gândit la ziua aceea câteva săptămâni mai târziu, când mi‑am făcut unul dintre testele acelea pentru acasă și am aflat că sunt însărcinată. Am făcut testul de două ori, pentru că prima oară când a apărut linia roz în căsuță nu mi‑a venit să cred, cu toate că ciclul nu îmi întârzie niciodată. Câteva zile nu i‑am spus lui Victor. Am mers la lucru și mi‑am făcut tururile, știind că în mine se dezvoltă ceva minuscul, un fel de prezență umană stăruitoare, crescând continuu până în ziua în care va ieși, în fine, în lume să ne spună ce nu am știut în tot timpul ăsta, ce ne‑a lipsit, ce ne‑a rămas neelucidat. O ființă mică, dar cu o argumentație clară, capabilă să prezică viitorul. Poate că a existat o clipă, în acele zile de tăcere cât am păstrat secretul, un moment oportun, o portiță de scăpare. Dar mie nici prin cap nu mi‑a trecut să nu păstrez copilul. În lungile luni de sarcină, înainte să iau proporții prea mari ca să mă mai pot duce până în parc, adeseori am stat în fața gardului, uitându‑mă la alergătorii de pe pistă. Nutream o mică, inexplicabilă speranță că, dacă petrec destul timp privindu‑i, aș putea naște un copil din stirpea lor, cu plămâni buni și cu o imunitate de neînvins contra acelui ceva din aer care ne împingea la beție și învăpăia cerul la apus.
Odată, mergând într‑acolo, am trecut pe lângă cineva – imposibil de spus dacă era bărbat sau femeie – cu o mască de gaze pe figură. O fi fost o glumă, ori poate persoana aceea nu avea încredere în primar, ori poate că el sau ea se obișnuise, pur și simplu, să o poarte, ajunsese chiar să îi placă, și acum nu mai dorea să se despartă de ea și să umble din nou pe stradă cu fața descoperită, expusă la pericole de tot felul.
[1]. În jocul de baseball.
Nicole Krauss s-a născut în Brooklyn, în 1974. În 1992 este primită la Stanford University, unde obține o diplomă de excelență în literatura engleză și scrie poezie sub îndrumarea poetului Iosif Brodski. În 1993 debutează ca poetă, iar în 2002 se numără printre finaliștii la Yale Younger Poet’s Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile publicațiilor The Paris Review, Ploughshares și Doubletake. În 1996 urmează un masterat în istoria artei la Oxford University, desăvârșindu-și studiile la Courtauld Institute din Londra. Primul său roman, Un barbat intră în cameră (Man Walks into a Room; Humanitas Fiction, 2011), apare în 2002 și este finalist la Los Angeles Times Book of theYear. În 2005 publică bestsellerul internațional Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction 2007, 2012, 2017) pentru care primește William Saroyan Prize for International Literature și Prix du Meilleur Livre Étranger. Romanul este desemnat „Cartea anului“ de Amazon.com și se numără printre cărțile finaliste la Orange Prize, Prix Femina Étranger și Prix Médicis Étranger, aflându-se și pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. În 2017 este ecranizat în regia lui Radu Mihăileanu. În 2007, prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri romancieri americani, iar în 2010, The New Yorker o alege pe lista celor mai buni 20 de scriitori sub 40 de ani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Marea casă (Great House, 2010; Humanitas Fiction, 2012), se bucură de mare succes de critică și de public, fiind finalist la National Book Award și Orange Prize. În 2017 publică romanul Pădurea întunecată (Forest Dark; Humanitas Fiction, 2018). În 2020 îi apare primul volum de povestiri Să fii bărbat (To Be a Man; Humanitas Fiction, 2022), câștigator al Wingate Literary Prize 2022. În 2021, Nicole Krauss primește Sami Rohr Inspiration Award. Proza ei a apărut în The New Yorker, Harper’s, Esquire, Best American Short Stories, iar cărțile sale sunt traduse în peste 35 de limbi.
scrie un comentariu