Îi datorăm istoricului Alin Ciupală o lucrare remarcabilă – „Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial” – , care aduce în prim-plan contribuția femeilor la efortul de război și, implicit, la realizarea proiectului național, acela al României Mari, un aspect mai degrabă obnubilat, cel puțin în literatura de specialitate de la noi.
Primul Război Mondial este, fără îndoială, o „poveste fără sfârșit”; o literatură impresionantă s-a scris și se mai scrie încă pe acest subiect. Ca notă personală a autorului aș remarca în primul rând sursele de documentare dintre cele mai diverse, o cunoaștere a subiectului până în cele mai mici detalii, cărora li se adaugă o certă pasiune pentru problematica în cauză.
Departe de a fi o feministă, deși citesc literatură de acest gen, opinez că astfel de contribuții sunt necesare. Nici autorul nu propune o astfel de perspectivă, ci dimpotrivă, relevă o imagine a femeii din timpul primei conflagrații mondiale sine ira et studio și cred că acesta e unul dintre aspectele care conferă valoare lucrării sale.
Lucian Boia avansa ideea, pe care o îmbrățișez și eu, că „istoria nu s-a intonat pe o singură voce”. Mi-e greu să cred că distinsul istoric avea în vedere vocile „feminine” atunci când făcea această afirmație, dar, prin extrapolare, cred că putem admite că „lecția” trecutului poate fi înțeleasă și din această perspectivă, neglijată în mare parte, la noi, de istoriografia contemporană. Asta în ipoteza fericită în care ne mai amăgim că există o istorie „adevărată” sau că învățăm cu adevărat ceva din trecut. În ceea ce mă privește am dubii serioase cu privire la posibilitatea ca un istoric să poată eluda cu totul mediul în care s-a format sau propria personalitate.
Alin Ciupală nu își susține teza în ideea unei „cuantificări” a contribuțiilor feminine, respectiv masculine, care să vizeze o așa-numită egalitate de gen. Ne oferă în schimb un tablou amănunțit al societății feminine din timpul Marelui Război, o „lume” nelipsită de discrepanțe, de ambiții sociale sau politice, de neînțelegeri mai mult sau mai puțin accentuate. Societatea era profund divizată; ne raportăm la o realitate în care funcționa binomul antantiști-germanofili, fără ca opiniile pe acest subiect să fie exclusiv masculine. Și femeile aveau preferințele lor politice și nu ezitau să și le manifeste sau să-și influențeze partenerii în acest sens.
Ideea pe care o propulsează universitarul bucureștean ar fi aceea că femeile au fost la fel de active precum bărbații în timpul războiului, fie că s-au aflat în spatele frontului, fie chiar pe câmpul de luptă. O adevărată panoplie de stereotipuri și clișee fixează figura femeii în imaginarul epocii. Conform moralei de atunci, nu lipsită de o anume cecitate, comportamentul femeii trebuia să urmeze o linie de conduită șablonardă: rolul ei se reducea, în principal, la acela de mamă, de soție, de gospodină. În linie cutumiară, femeia nu putea atenta la piedestalul pe care era așezată figura masculină. Eroismul, faptele de bravadă sau opiniile personale erau apreciate ca fiind apanajul exclusiv masculin, orice detabuizare a acestora era considerată ireverențioasă, y compris urmată de sancțiuni corespunzătoare.
Personal, nu agreez astfel de atitudini și nu percep relația dintre bărbați și femei ca pe o luptă pentru primul loc pe podium, dar, bineînțeles, aceasta e o atitudine specifică secolului XX. Cred în schimb în parteneriatul sincer dintre bărbați și femei, care se completează foarte bine unii pe ceilalți și resping, principial vorbind, relația antagonistă dintre sexe. Socotesc că lucrurile tind să degenereze grav dacă alunecăm pe această pantă. „Medaliile” sunt deloc sau mai puțin importante când punem în balanță valori umane fundamentale. Fapt este că nu putem fi egali, iar acesta nu este neapărat un lucru rău sau care să ne întristeze: „Suntem cu toții diferiți. Din fericire”, zice un slogan de succes. Digresiune încheiată.
Noi toți suntem produsul epocii în care trăim. Însă, pentru o înțelegere comprehensibilă, e important să vedem lucrurile într-o epistemă specifică epocii. În pofida acestei scări de valori la care am făcut anterior referire, au existat suficient de multe femei care și-au asumat riscul de a sfida Weltanschauung-ul epocii – Regina Maria făcând în acest sens o figură aparte – și care s-au implicat în toate sferele vieții publice: au activat ca surori de caritate, au înființat diverse fundații pentru ajutorarea prizonierilor români din lagărele germane sau austro-ungare, au pus bazele unor „grădini de copii” pentru nenumărați orfani de război cărora le asigurau o masă caldă pe zi, au falsificat documente oficiale pentru a salva viața unor ofițeri români… Riscurile erau însă pe măsură, căci colportorii nu țineau cont de clasele sociale de apartenență ale acestora, iar Regina Maria nu făcea excepție în acest caz. Nu de puține ori, dorind să facă bine, femeile – surori de caritate sau nu – deveneau obiectul unor acuzații fanteziste, care nu numai că nu aveau un fundament real, dar se finalizau cu o reputație pe nedrept alterată, cu acuzații de spionaj în unele cazuri sau cu îndepărtarea lor din spațiul public în urma acestor delațiuni. Crucea Roșie Română nu era străină de astfel de acuzații, deși probabil că au existat și cazuri de degradare morală sau frivolități desfășurate în spitalele de campanie.
Cert este că dramatismul situațiilor generate de război făcea ca viața să fie trăită la maximum; actualitatea momentului determina ca sentimentele celor care se îndrăgosteau – pentru că oamenii iubesc chiar și în vreme de război, nu-i așa? – să fie augmentate de moartea care devenise un element nelipsit al cotidianului, generat de nenorociri dintre cele mai diverse: tifos exantematic, gripă spaniolă, foamete, obuze sau gloanțe. Un foarte fin cunoscător al psihologiei feminine, Alin Ciupală demonstrează că în mentalul colectiv al acelor ani imaginea femeii nu admitea nicio corelație cu ideea de sexualitate, de dragoste-pasiune sau de erotism. Iar dacă femeia „iubea în disperare, așa cum trebuie iubit”, devenea, fără drept de apel, ținta oprobriului. Discuția ar putea continua lejer pe acest subiect, cu siguranță, unul departe de a fi încheiat. Finalmente, relațiile scurtcircuitate dintre bărbați și femei fac parte și din peisajul lumii globalizate. Ar fi de dorit însă ca fiecare partitură – feminină sau masculină – să fie interpretată într-un ansamblu care să formeze o orchestră.
Mulțumim autorului, cu respect, pentru munca deosebită de cercetare. „Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial” este nu doar o carte „de suflet”, ci şi o lucrare excepțională!
Alin Ciupală, „Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, Editura Polirom, anul publicării: 2017, nr. pagini: 392
Puteţi cumpăra cartea de la:
În fotografia reprezentativă: Regina Maria, într-un spital de campanie (1917). Sursa: Wikimedia Commons
scrie un comentariu