Narine Abgarian a scris, parcă, un roman ca o replică solară chiar la cunoscuta poveste, Parfumul, scrisă de Patrick Süskind. De la capitolul Parfumul am început să citesc Simon, Humanitas Fiction (tradusă excepţional de Luana Schidu), în corespondență cu povestea plină de cruzime (dacă nu este și iertătoare motivația unui monstru!?). Nu e nevoie să amintesc nașterea lui Jean-Baptiste Grenouille fără de miros trupesc, al firii, de fapt, dotat, însă, cu simțul mirosului perfect. Dacă pentru parfumul trupesc, egal dorinței de a fi omenesc întru a fi iubit, alege crima, un șir întreg de femei care ascund esența în trup, el ajunge să dețină doar vraja, astfel nu scapă de ură, încălecat pe vecie de ea. Omorul nevinovatelor fecioare este calea pentru descoperirea parfumului total, dar e una a posesiei și ororii. Narine Abgarian alege altă cărare întru găsirea/reușita esenței, una dinspre lumină, dăruirea totală a bărbatului, înglobator, însă, tot de esențe, în momente cu adevărat existențiale, intense, scurte, brute, nu brutale, și de o candoare de fior. Unul care nici nu mai e lumesc deși pare așa.
Simon nu e un personaj de lărgime în narație, fiind construit din secvențe, atât de curate și scoase dintr-un singur bloc ființial, ca și bărbații dintr-o lume dintâi, cum este întreaga lume, aspru și monolitic tușată în romanul Din cer au căzut trei mere, de pildă. Arta constă aici, în Simon, tocmai în a figura personajul doar din când în când în discursul romanesc, dar într-o unitate care se va dovedi ontologică. Simon este cel care, în poveștile celor patru femei, scurt, dar în adâncime, dă sensul vieții/parfumul, întrunește, aduce „pătratul”, făcut din Silvia, Eliza, Sofia, Susanna, dăruind femeilor iubite acea densitate existențială aproape de nesuportat, dar una din care se hrănește, fiecare, tot restul vieții, ca și toată moartea lui nemoarte. Secvențialitatea aparițiilor sale duce la împingerea lui Simon în prim-plan, unul adânc, unitar, memorabil, și aici e artă.
Cu o fentă de-a dreptul artistică, Narine Abgarian alege, static, dar se va dovedi rotund în construcție, scena înmormântării lui Simon pentru incipit și final, scenă care pare ușor frivolă întâi cu prezența tuturor iubitelor, alături de soție, la căpătâiul mortului, doar că femeile, odată cu poveștile lor de viață, cuprinzătoare și lente ca o apă care își cunoaște malurile/lumea prin care curge, sunt martorii, și beneficiarii, și piesele necesare facerii parfumului, esenței în a fi, care e dragostea. Carte rotundă, cu o coborâre în ființa cea vulnerabilă exact la izvorul ei, dorul de întregire, cu făptuirea/întâlnirea i-luminatoare, demonstrează autoarea, e atinsă prin darul lui Simon de a iubi. Simplu, firesc, și când iubirea e compusă din patru laturi, împlinită ca într-o formă geometrică, de fapt ontică, printr-un amețitor de natural farmec bărbătesc, de fapt simpla trăire, cea nebruiată nici de trecere/petrecere sau timpul… ca lume. Una totală, axială și purtată mai departe, în viață și moarte.
Poveștile sunt și ele rotunde, femeile au/își fac loc pe toată distanța… viețuirii, toate sunt plasate în cadru, Bertul și anexele, cu un spirit al locului nucleic, matricial, făcător de alte și alte povești pentru Narine Abgarian (așteptăm urmarea). Locul, de fapt, nu e un simplu spațiu, e ființat, dă puteri omului, cum ar veni, îl duce și îl aduce asemenea unui alt personaj memorabil care unește și lumile și poveștile, Sașia Vardanuș, al cărei handicap se transformă într-o veghe, liant și prezență, una care dă sens luminos și o înțelegere/perspectivă întâmplărilor și locului cel cuvântat. O văd, alături de Simon, persoana care intră în scenă/viață cu rost și un firesc în care adâncimea trebuie căutată, ca și esența. În ce o privește pe Nenumita, locuitoarea se ascunde și cutremură locul și omul, ea ține fusul temporal înăuntrul casei, și aceasta prinsă cu elemente caracterologie clare. Nenumita aduce pe lume o fiică aproape îmbălsămată, cheia unei vini tragice (!?) dacă și timpul, prezent în spatele omului, cu o toarcere înăuntru, fusul făcător de parcurs, unul care taie viețile și le așteaptă pe alt desfășurător, în adânc. Îl întâlnește Simon în petrecerea lui din lume în marea cea visată/simțită aproape de toți; e peisajul de dincolo, unul care îmbrățișează și viața fiecăruia, în valurile atât de simbolice, protectoare, care îl duc în adânc pe Simon, un loc unde se află și Nenumita, o umbră a omului, cu fusul ei de viață și de moarte.
Este o abilitate a autoarei că poveștile nu se repetă la nivelul evenimentelor deși firul narativ este compus din relații de familie, vecinătate, din viața cu ale ei momente pline sau goale, din stări și oameni alcătuiți și focalizați prin stop-cadru familiar/l sau civic, în deplina lor răutate, bunătate, pasivitate umană, frivolitate, nebunie, curățire sau necurăție, în care locul sau funcția obiectului se va dovedi în demersul narativ extrem de nuanțat și „potențiator” semantic. Aș alege momentul Eliza întrucât ea deține plinătatea parfumului, anunțată și punctată pe parcurs. De altfel, este incitant că ea are pentru soțul trădător și opac miros de grajd. Dragostea pentru Simon o face să distribuie/iradieze celălalt miros, din adânc, un simț culminant al iubirii însăși. Iubirea lui Simon pentru fiecare femeie este compusă din simțuri, pentru Eliza din două. Fiindcă ea este centrul. Iubirea se declanșează în capelă, când o aude cântând nu atât cântecul el, ci și unul care se va dovedi regăsit, cel divin, și primit. Cântecul acesteia se identifică, este înglobat corului, ca unul de plinătate, egală cu fericirea. Interesant este că episodul Eliza adună întru împlinirea esenței auzul și mirosul. Darurile de despărțire ale lui Simon sunt, de altfel, grăitoare pentru co-existența simțurilor/valurilor. Pentru Eliza va alege parfumul, unul pe care femeia, deși e un fals, îl va folosi după despărțire, ea însăși semnalând că e vorba de continuitate lăuntrică. Dragostea nu se pierde niciodată, Simon demonstrează că o poartă și la capătul lumii, în marea cea mare, îmbrățișat/înfășurat cu/de valuri, aceste aparent trecătoare iubiri, învăluitoare și înfășurător desfășurătoare, ca un giulgiu, dar unul mângâietor, cald, luminos.
Povestea Elizei este asemenea celorlalte, toate dispuse în mărgele rotunde, bine etanșate, dar și cu neașteptate pătrunderi unele în altele, ca să se mai demonstreze o dată că viața e și în, și între, și printre iubiri, despărțiri, răutăți, ipostaziate în bunici diabolice sau soacre asemenea, în soți a căror fidelitatea sau răutate este peste puteri.
În această înlănțuire vindicativă de povești, itinerariul Sașiei…, însoțitor a toate, pare unul rătăcit(or), totuși ordonat de simțuri și bunătate, atot/prezent în orașul de sub fusul Nenumitei. Cu vecinătatea unui cuib de călugări, contiguitate de sens, în fapt. Asemenea alăturări imprevizibile sunt și în galeria bărbătească, figurile a/ducând fie înțelegerea, fie neînțelegerea, iertarea sau refuzul/acuza/disprețul spre limită. E drept, în povestea Elizei momentul violului, chiar înainte ca Simon și Eliza să ajungă la întregirea validată civil, este unul dizarmonic în lumea Bertului. Iubirea se dovedește că nu ar fi ca pământul cel lung și lat, ci distribuită în mica noastră porție de viață cu mare zgârcenie în amploare, dar și cu dărnicie pe adâncime, unde izvorăște continuu oriunde și oricând, în lume și dincolo de ea, voit sau nevoit, întregitoare mereu. De altfel, este semnificativ că Simon află și adună iubirile chiar în momentul lui de sfârșit, în care comunicarea cu femeile este tot tandră, tot doritoare, tot vie și senină, totală.
Poveștile lor, descoperite de Simon ca elemente ale compusului, esența feminină, au multiple momente (unele sub respirația umorului tipic autoarei) și o galerie de portrete pe care doar scenele de dragoste le concurează. Nu sunt cunoscutele și incitantele scene erotice, nici sexuale, sunt tot un fel de parfum, adică momente de dăruire scurtă și calmă, dar fiecare clipă stă sub un unghi de lumină care le face eterne.
Umorul și doza de lirism adaugă altă… lumină.
Peste toate, peisaj, omul și orașul cu viermuiala lui, la fel ca fiecare detaliu, fiecare moment de viață, plutește chiar portretul unei anume singure Marii, parcă purtat de autoare în realitate, mai ales în acest roman al Femeii, cu tot titlul, cu toată slujirea luminii, de oficializare a esențelor umane, egale deodată sfințirii lor. Lumina este unghiul prin care se oficiază chiar cântecul Elizei, unul prin care o „palpează” întâi Simon (acest simț nu putea lipsi din alcătuire, primele atingeri între el și femeile iubite sunt făcătoare) în locaș sfințit, fiindcă el este descoperitorul, des-făcătorul de mir, de esență feminină.
La final, Narine Abgarian strânge bine mănunchiul poveștilor capturate în carte prin perspectiva de sus sau de aproape, de departe sau de jos. Însăși participarea lui Simon, mortul, la propriul eveniment final, unde e tot binecuvântător și ales în gesturi și vorbe pentru cei de acolo, mai ales iubitele adunate într-un singur parfum, întregitor. Suntem, deci, împreună și în moarte, iar povestea e o stare de a fi.
Narine Abgarian, „Simon”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2023, traducere: Luana Schidu, nr. pagini: 320
scrie un comentariu