Există cărți care spun povești și există cărți care construiesc lumi din fragmente. Volumul O beție cuantică al lui Goran Mrakić face parte din a doua categorie: o colecție de mini-proze care, puse cap la cap, creează un puzzle afectiv despre memorie, identitate și felul în care viața se așază în anecdote.
La prima vedere, textele lui Goran Mrakić par mici snoave – istorii scurte, unele dintre ele aproape orale, ca și cum ar fi fost spuse la o masă între prieteni. Dar, citindu-le atent, descoperi că unele dintre ele surprind, de fapt, o atitudine. Autorul are talentul de a fixa în câteva pagini o reacție umană, o situație aparent banală care devine revelatoare. Un exemplu sugestiv este povestirea Pâinea, care reflectă un tip de atitudine, încetățenită la nivelul comunității, în ceea ce privește importanța aparențelor.
O bună parte a mini-prozelor din volum respiră nostalgie. Ea se simte pregnant în proze precum Dănuț, dar și în multe altele în care autorul recuperează fragmente ale trecutului: dulciuri și mâncăruri din copilărie, gesturi simple, obiecte uitate, întâmplări mărunte. Toate acestea sunt ancorate într-un timp sufletesc, un timp interior în care memoria devine mai importantă decât cronologia. În prozele lui Goran Mrakić, trecutul nu este doar rememorat, ci re-trăit: fiecare obiect sau gest devine o punte către istoria personală a naratorului.
Un alt element care dă culoare volumului este fotbalul, mai ales legenda afectivă numită „Poli” Timișoara. Pentru Goran Mrakić echipa nu este doar un club sportiv, ci un reper sentimental legat de propria tinerețe. Fotbalul devine astfel limbajul unei generații și un pretext pentru rememorări tandre sau ironice.
În același timp, cartea este străbătută de firul roșu al identității sârbești. Naționalitatea nu apare ostentativ, ci se infiltrează firesc: în replici bilingve, în evocarea fenomenului iugoslav, în referințe la tradiții și personalități – de la figuri istorice până la simboluri pop precum Lepa Brena. Această lume multiculturală, tipică Banatului, creează o atmosferă în care limbile, amintirile și culturile coexistă natural.
Stilistic, Goran Mrakić reușește un amestec interesant: umorul – uneori autoironic, alteori absurd – se împletește cu o meditație sobră, pe alocuri filosofică. E genul de carte în care râzi într-un paragraf și te oprești să reflectezi în următorul. Acest melanj face ca prozele să funcționeze ca niște mici experimente de observație asupra vieții.
Un procedeu recurent este finalul cu morală, aproape ca în fabule. Multe dintre povestiri se încheie cu o frază scurtă, concentrată, ce sintetizează o lecție de viață. Nu este o morală didactică, seacă, pedantă, ci, de cele mai multe ori, o concluzie amuzant-ironică sau amară, ca un gând care îți rămâne în minte după ce ai închis cartea.
Surprinzător, în acest univers al memoriei și al anecdotei apare și concept transumanismului. Ideea atingerii unei perfecțiuni „postumane” revine în câteva texte, ca o reflecție asupra limitelor omului și asupra tentației de a le depăși. În contextul prozelor lui Mrakić, tema capătă o nuanță aproape paradoxală: tehnologia și viitorul se întâlnesc cu nostalgia, tradițiile și poveștile unei lumi care dispare.
O beție cuantică este o carte care se citește ca un caleidoscop literar. Fiecare text e o piesă mică, dar împreună ele compun portretul unei epoci, al unui spațiu multicultural și al unei sensibilități care știe să transforme amintirea în literatură. Și poate tocmai aici stă farmecul volumului: în faptul că, după fiecare povestire, ai impresia că ai asistat la o întâmplare aparent măruntă, dar care ascunde – discret – o întreagă lecție despre oameni și despre felul în care ne construim identitatea.
Goran Mrakić, „O beție cuantică”, Editura Nemira, data publicării: 2025, nr. pagini: 424
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: 2AM CREATIVES / Unsplash
scrie un comentariu