avanpremiere fragmente recomandări

O poveste despre cine devii când iubești – fragment din „Regele de Inimă Roșie” de Lily King

scris de citeste-ma.ro

„Regele de Inimă Roșie”, roman de Lily King tradus din limba engleză de Laura Karsch, apare la Editura Trei în colecţia Fiction Connection. Despre scriitoare şi despre cartea aceasta, în New York Times Book Review a apărut următoarea afirmaţie: „O adevărată maestră a tensiunii sexuale care se înfiripă lent, a dorinței ce crește pe nesimțite și a împlinirii amânate cu o rafinată cruzime — cea mai reușită carte a sa de până acum”.

BESTSELLER NEW YORK TIMES

Un literary romance despre iubire matură, prietenie și puterea iertării de a schimba destine. Ți-au plăcut Sally Rooney, Elena Ferrante, John Green? Citește Lily King, „Regele de Inimă Roșie” – o poveste despre cine devii când iubești.

„Cu Regele de Inimă Roșie, Lily King se întoarce la ceea ce face mai bine decât oricine în zilele noastre: să scrie romane de dragoste cu ritm alert, care încetinesc brusc doar pentru a-ți trage un pumn în stomac.“ - Chicago Tribune

FRAGMENT

Vineri

Silas e cel care insistă să plec. Nu-mi place deloc să-i las singuri, nici măcar o noapte.

— Ne descurcăm noi, spune, oprind în fața ușilor de la Plecări.

Jack s-a dus azi la școală, prima dată după nouă zile.

— Știu. Dar mă gândesc la operație. Doctorița a zis că s-ar putea să avem la dispoziție doar o zi ca să ajungem la Houston pentru pregătirea preoperatorie.

— Chiar dacă ne sună acum, am putea ajunge acolo până duminică.

Nu mai vorbim despre cheltuieli, despre concediul fără plată pe care și l-a luat de la școală sau despre faptul că eu n-am mai publicat nimic în ultimii cinci ani.

Dau din cap și îmi iau valijoara din spate.

— E doar o noapte, spune și mă îmbrățișează în fața ușilor rotative. Îmi pare foarte rău.

Se referă la Yash, dar eu simt doar tristețea de a-i lăsa singuri.

— Nu vreau să plec, rostesc, cu brațele lui în jurul meu, cu buzele mele lipite de țepii de pe gâtul lui. Urăsc așa de mult spitalele!

În avion țin în mână piatra pe care mi-a dat-o Jack. Face asta de când era foarte mic, îmi dă o pietricică să călătoresc cu ea. Le colecționează. Pe asta am mai avut-o. Are o mică adâncitură. Jack spune că e în formă de inimă, dar mie mi se pare puțin exagerat. Mi se așază bine în palmă. Ne desprindem de sol, ne îndreptăm. Privesc norii pe geam. Când sunt într-un avion, mă gân­desc la mama. Mă gândesc la ea în multe locuri, deși nu mai e aici de șaisprezece ani. Nu i-a cunoscut pe băieții mei, dar m-a ajutat să-i cresc. Știu cât de mult îi iubește. Simt asta. Vorbesc cu ea. Mă rog ei. Acum închid ochii și o implor să-i țină sănătoși și în siguranță cât timp lipsesc eu.

Sunt în stare să fac asta, mă gândesc în timp ce iau sucul de merișor de pe măsuța rabatabilă.

Va fi bine, mă gândesc în timp ce trag după mine valijoara de la poartă până la ieșire. Am cumpărat valiza asta cu roți pentru ultimul meu turneu de promovare a unei cărți și n-am prea folosit-o. E unul dintre cele mai drăguțe lucruri pe care le posed, cu cele patru roți cochete ale ei și cu fermoarele solide, care nu se strică. E albastru-închis și așa de suplă și de sensibilă, încât poate face piruete la cea mai mică atingere. Ar putea să-și ia tălpășița și să intre într-o companie de balet.

Va fi bine, mă gândesc în timp ce conduc pe șosea către spital. Sunt în stare să fac asta. Îmi verific telefo­nul. Nimic de acasă.

În hol încep să mă îndoiesc. Mă adâncesc într-un fotoliu aflat vizavi de ascensoare. Valijoara se oprește în silă lângă genunchiul meu. Nu sunt în stare să fac asta. Cabinele ascensoarelor vâjâie în sus și șuieră în jos.

Mai las câteva minute să treacă. Când mă ridic și apăs pe butonul de sus, ușa se deschide imediat. Nu e nimeni înăuntru. Valijoara sare peste prag înaintea mea. Trebuie să merg după ea. Apăs pe 5.

Uneori, timpul se împotrivește, ca vântul. Durează un pic până când podeaua îmi împinge picioarele și mă înalță.

Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să fac asta. Trebuie să fiu acasă. Îmi verific iar telefonul. Niciun mesaj. Niciun apel de la chirurgă.

Ascensorul se oprește cu o poticneală. Ușa se des­chide. În față e un culoar lung, care se încolăcește în jurul unei recepții. Mă izbește mirosul. Doamne, urăsc mirosul acesta!

Mă uit iar la mesajul de la Sam, verific numărul sa­lonului. 508. Încerc să ocolesc recepția, dar una dintre asistente ridică privirea de la monitorul ei.

— Yash Thakkar?

De unde știe?

Încuviințez din cap.

Arată către salonul din colț, pe diagonală față de unde stăm noi. Și iată-l pe Sam, cu spatele la mine, spri­jinit de perete lângă ușă, stând de vorbă cu câteva femei mai în vârstă. E derutant. Nu a îmbătrânit, cel puțin nu din spate. Păr des, arămiu. Nicio urmă de rărire în creștet, nici măcar un fir de păr cărunt. Aceeași coloană dreaptă, talia subțire, picioarele arcuite. Una dintre fe­mei ridică privirea spre mine când mă apropii. Sam se răsucește și devine un băiat. Un adolescent, de vârsta lui Harry. Din salonul 508 iese un alt Sam, unul mai scund, mai tânăr. Rămâne o clipă pe loc, apoi își lasă capul pe umărul fratelui său. Trec pe lângă mine, de-a lungul culoarului, cu fețele boțite.

— Vai, abia rostește femeia. Jordan!

Mă apucă de braț.

— Nu te-ai schimbat deloc.

Nimeni, în afară de Yash, nu mi-a mai spus Jordan de douăzeci și opt de ani.

— Sunt Rosemary, Rosemary Gallagher. Mama lui Sam.

— Rosemary, spun, în mod neașteptat înduioșată că se află aici.

Îmi strânge mâinile tare, cu oase ascuțite și inele de aur.

— Ai venit.

— Jordan, spune femeia din stânga ei.

Îi recunosc zâmbetul amabil. Paige, mama vitregă a lui Yash. Poartă părul scurt acum, îmbrăcăminte moale și largă. Mă îmbrățișează. Tatăl lui Yash a murit acum câțiva ani, iar Yash și Paige sunt mai apropiați acum.

— Vai, nici nu-ți dai seama cât de mult înseamnă asta pentru el.

Nu știu de ce fac atâta tevatură.

— Du-te înăuntru, mă îndeamnă Rosemary. Du-te să-l vezi.

Mă îndrept către ușă, dar iese cineva. E mama lui Yash.

— Ah, scumpo. Ai venit.

E așa de mică! Trebuie să mă aplec ca s-o îmbrățișez. Fața ei, oasele ei sunt micuțe. E foarte fragilă în brațele mele.

— Te așteaptă.

Îmi deschide ușa. Nu sunt pregătită. Nu sunt pregă­tită pentru nimic din toate astea.

Salonul e spațios și plin de oameni, toți bărbați. Opt sau zece la număr, pe scaune, câțiva în picioare, toți cu privirile lipite de televizorul fixat pe perete în capătul opus. Ceva se întâmplă și toți răcnesc către televizor, toți deodată. Câțiva sar în picioare. Yash e în centru, ridicat în șezut pe pat, purtând o șapcă cu Georgia Bulldogs, cu etichetă încă, răcnind și el împreună cu ceilalți.

E singurul care mă vede când intru. Fața i se lumi­nează, așa cum obișnuia mai demult. Apoi vede că ob­serv canula nazală pentru oxigen, pungile de perfuzie și sonda urinară atârnând pe lângă pat, își amintește unde ne aflăm și mă privește cu aerul că-și cere scuze.

Îmi întinde mâna și o apuc. Apuc mâna lui Yash.

— Nu credeam că ai să vii.

— Bineînțeles că am venit.

— Dar Jack?

— E bine.

Mă aplec și-l îmbrățișez cu grijă, nu vreau să deran­jez nimic. Mama lui îi face semn unuia dintre bărbați să se ridice de pe scaun și să mi-l aducă mie. Îmi împinge valijoara în colț.

— Stai lângă el, scumpo.

Mă așez. Yash îmi ia amândouă mâinile în ale lui. Nu ne-am mai atins în felul acesta de la Paris. Un nou val de răcnete în direcția televizorului.

— E campionatul de baschet.

Fața i se luminează iarăși.

— Nu e nemaipomenit?

Am dificultăți să-mi găsesc vocea.      

— E grozav, spun, dar e atâta gălăgie încât Yash nu-i aude tremurul. Cum te simți?

— Bine.

Îmi strânge iar mâna.

— Foarte bine. Ești aici. Toată lumea e aici.

Mă silesc să-mi plimb privirea prin încăpere, să-l identific pe Sam. Oare ar vorbi cu mine? Oare aș vorbi cu el? Niciunul dintre bărbații din încăpere nu pare să fie el. Brent, Arlo și unchiul lui Yash, Percy, mă salută cu o îmbrățișare rapidă în pauza dinaintea unei aruncări libere. Brent răspunde la telefon și iese din salon cu un deget în cealaltă ureche.

— L-ai ratat pe Bean. A trecut pe-aici azi-dimineață. Dar se va întoarce. Nu e nemaipomenit? spune Yash din nou, privind împrejur la haosul din încăpere. Vezi, Jimmy? Ți-am spus eu. Numai tâmpenii face tipul ăsta.

Jimmy e de acord.

Yash se întoarce către mine.

— Îți vine să crezi? Toți oamenii ăștia. Mă simt așa de binecuvântat!

Mă uit la locul unde cateterul cu inserție periferică îi intră sub pielea de pe piept. Mă întreb câtă morfină îi dau. „Binecuvântat“ este un cuvânt pe care nu l-am mai auzit niciodată folosit de Yash.

— Ai deja un termen pentru operație?

Nu-mi amintesc să-i fi spus de asta. Faptul că este capabil să-și aducă aminte și să-i pese îmi provoacă dureri în gât. Clatin din cap.

— Ar trebui să fii acasă cu familia ta.

— Ar trebui să fiu aici.

Am sentimentul că este mai adevărat decât aș fi crezut.

Ne strângem mâinile și ne privim multă vreme, fără să vorbim, de parcă totul ar fi normal, această afecțiune fățișă, brută, dintre noi.

Mama lui Yash intră și-mi oferă o cană cu ceai.

— Ți-o mai amintești pe sora mea, Sue?

O trage înăuntru pe mătușa lui Yash, care arată exact ca atunci când m-am despărțit de ea în Knoxville.

— Sigur că da. Îmi amintesc și cea mai grozavă felie de plăcintă cu nuci pecan din viața mea.

Mă ridic și o îmbrățișez. Îi ofer scaunul meu. Face un semn că nu e nevoie.

— Stai tu. Tu ești musafira de onoare.

— Ba nu. Sunt o intrusă.

Arăt iar către scaun. Ea zâmbește și scutură din cap.

— Îți mulțumesc că ai venit.

Ochii îi lucesc.

— Vorbim mai târziu.

Ies împreună pe culoar. Yash se întinde să mă apuce de mâini.

— De ce e toată lumea așa de drăguță cu mine? întreb.

Nu-mi răspunde, fiindcă cineva tocmai a marcat un coș de trei puncte.

Intră o asistentă, să facă liniște, bănuiesc. În schimb, se strecoară printre toți bărbații care stau în picioare și pe scaune și ajunge de cealaltă parte a lui Yash, îi schimbă punga de pe stativul pentru perfuzii și apasă niște butoane, apoi îi potrivește canula nazală. Bate cu o unghie lungă, albă, în valoarea saturației de oxigen de pe monitorul pentru funcțiile vitale.

— Inspiră adânc sau va trebui să-ți aducem o mască.

El trage aer în piept și valoarea crește.

— Bravo!

Se uită la mine.

— Vrem să ajungă pe la 90 și ceva, OK?

Dau din cap și ea pleacă, Yash mă apucă iar de mână și mă privește lung.

N-a fost niciodată genul care să te țină de mână sau să te privească lung în ochi. Dar, cumva, nu e dezagreabil.

— Sunt foarte bucuros, Hink, îmi spune. Mi-a fost tare dor de tine.


Lily King a crescut în Massachusetts, are o diplomă în literatură engleză la University of North Carolina at Chapel Hill și un masterat în scriere creativă la Syracuse University. Este autoarea a șase romane, traduse în 28 de limbi și recompensate cu nenumărate distincții. Romanul său de debut, The Pleasing Hour, a câștigat Barnes and Noble Discover Award, Whiting Writer’s Award, iar al patrulea roman al său, Euphoria, a fost recompensat cu Kirkus Award, The New England Book Award și a fost finalist la National Book Critics Award. Povestirile, eseurile și recenziile lui Lily King au apărut în publicații precum New York Times, Washington Post, Vogue, Los Angeles Review of Books și One Story. Locuiește cu soțul ei în Portland, Maine. La Editura Trei, de aceeași autoare, a apărut romanul Scriitori și îndrăgostiți (2021).

Cumpără cartea:

Susţine citeste-ma.ro:


Fotografie reprezentativă: Cesar La Rosa / Unsplash

despre autor

citeste-ma.ro

Citeşte-mă! Citeşte, mă!

scrie un comentariu