Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Mă găsești când vrei de Lavinia Braniște, publicat de curând în colecţia Ego. Proză.
Într-un aeroport se întâlnesc un bărbat și o femeie care descoperă, întâmplător, că au aceeași destinație. După călătorie, scânteia atracției pe care au simțit-o unul față de celălalt îi împinge rapid într-o relație intensă, dar în scurt timp apar și problemele. Este o relație din care ea va evada de câteva ori, iar el o va aduce înapoi de fiecare dată, făcând-o încetul cu încetul să devină dependentă de el. Însă cum ar putea să funcționeze lucrurile între un bărbat atât de sigur pe el și învăluit în mister, ce pare să vină de nicăieri, și o femeie ce poartă mereu cu sine eșecul tuturor relațiilor la care a fost martoră, începând cu cea a părinților ei?
„Tânăra româncă scrie diferit și revigorant, înțepător, curajos, limpede.” (Annette König, Die BuchKönig bloggt)
„Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii tinere românești.” (Medana Weident, Deutsche Welle)
Lavinia Braniște s-a născut la Brăila, în 1983, și a studiat literatură și limbi străine la Cluj și București. A scris poezie, proză și literatură pentru copii. La Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă Escapada (2014) și romanele Interior zero (2016), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2016 și a fost tradus în germană și polonă, și Sonia ridică mâna (2019), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau” 2019, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, ediția 2020, și Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2020, secțiunea Proză, și a fost tradus în limba germană de Manuela Klenke și publicat de editura mikrotext din Berlin.
Fragment
Mama era şi ea la pensie şi petrecea mult timp acasă. A început să meargă duminica la biserică. Se îmbrăca frumos, afişa o decenţă îndelung căutată, îi lua mult timp să se pregătească. Nu voia să fie stridentă, dar nici ştearsă. Ştiu că dintotdeauna îi lua mult timp până ieşea şi glumea spunând că femeile care ies greu din casă se mărită greu. Eu ieşeam imediat, nu‑mi lua mai mult de câteva minute să mă pregătesc, dar se pare că zicala ei nu se potriveşte, dacă ieşi prea uşor din casă, nu eşti suficient de feminină. Să te faci feminină durează.
Naiba mai ştie şi cu înţelepciunea populară.
Mama mi‑a spus la un moment dat că se duce la biserică de‑a dracului, să‑l oftice pe tata şi să‑l invadeze şi mi s‑a părut just, am încurajat‑o să facă asta. În glumă, dar numai pe trei sferturi. Cred că de la un punct încolo a început să‑i placă, totuşi, a cunoscut oameni noi şi a devenit interesată de reţeaua de produse bio care se tranzacţionau la biserică. Părea să fie un hub social mai ofertant decât clubul pensionarilor.
Stăteau separat în timpul liturghiei, ea în stânga, la femei, el în dreapta, la bărbaţi. Ea cu capul acoperit (mi‑o imaginam încordată, cu gâtul ţeapăn, să nu‑i alunece eşarfa aruncată neglijent pe părul încă foarte bogat), el cu capul descoperit. Fiecare avea propria pernuţă pentru genunchi, dar mama ducea ambele pernuţe în poşeta ei uriaşă. Duminica se duceau şi se întorceau împreună, dar în timpul săptămânii tata avea traseul lui pe la alte biserici, pe care şi‑l făcea de unul singur. Mama nu putea să ducă mai mult de o zi pe săptămână.
Am întrebat‑o care e momentul ei preferat de la slujbă şi mi‑a zis că habar n‑are, ea se gândeşte la ale ei, nu poate să fie atentă.
— Nu cânţi şi tu „Tatăl nostru“? am întrebat‑o.
— N‑am eu voce de „Tatăl nostru“, a spus.
De când mergea şi ea, tata nu se mai împărtăşea în fiecare duminică, i se făcuse şi lui ruşine de fanatismul lui. Sau nu se mai simţea atât de împovărat de păcate. O lăsase mai moale şi cu milosteniile.
De ziua mea, am primit pe adresa părinţilor un buchet enorm de flori. Mă mutasem cu chirie într‑o garsonieră nu departe de ai mei, dar eram acolo când a venit curierul cu florile. Felicitarea nu era semnată, dar era clar că era de la Victor, pentru că era scrisă de mâna lui. Un „La mulţi ani!“ simplu şi un desen cu un om de zăpadă, care reproducea un emoji pe care ni‑l trimiteam frecvent şi care însemna o îmbrăţişare.
Când am văzut‑o, mi s‑a făcut rău fizic. Am simţit o durere în coşul pieptului, de parcă acolo s‑ar fi deschis un hău, şi am simţit toxine în muşchi. Am amuţit complet şi mi‑am dat seama atunci că nu mai aveam absolut niciun cuvânt de spus despre el şi despre ce‑a fost între noi. Nici măcar vocea aceea care vorbeşte neîncetat în capul meu nu mai putea articula niciun gând, nu mai putea identifica nicio emoţie. Vorbiserăm tot, ne spuseserăm tot ce ne‑am fi putut spune şi acum totul era gol.
— Pe astea cred că le păstrezi tu, i‑am zis mamei, care venise lângă mine în hol şi care şi‑a dat seama despre ce e vorba.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Foto Lavinia Branişte: Cosmin Gogu
scrie un comentariu