La marginea bună a corpului e un debut pe care-l așteptam deja — am mai citit poeme de-ale Ralucăi Boantă și eram curioasă cum va arăta un volum închegat. A fost o experiență frumoasă, o așteptare binemeritată și blândă, așa cum ne spune Alex Văsieș pe copertă: „e cadoul pe care oricine merită să și-l facă”.
Cartea este împărțită în două: Corp și La corp, ambele explorând relația poetei cu lumea prin intermediul corpului. Uneori menționându-l, alteori doar lăsându-ne pe noi să ne imaginăm că inadecvarea și acceptarea treptată a acestui vasal care este corpul uman duce la filtrarea și înțelegerea (pe cât se poate) a experiențelor personale. Există aici o anumită vulnerabilitate care m-a atras — nu doar pentru că este prezentă, ci prin modul în care se face simțită. E ca o plasă de siguranță (cumva neintuitiv), ceva asumat care, în loc să ne sperie, ne oferă adăpost. Așa cum ne propune și titlul, poate că ne aflăm într-adevăr la marginea bună a corpului de fiecare dată când ne întâlnim cu vulnerabilitatea, respingerea, pierderea, revizitarea memoriei, etc.
Raluca Boantă trece prin cele două camere ale expresiei & relaționării cu ceilalți: interiorizare și exteriorizare. Uneori pare să se retragă în cochilie și să admită finitatea și imperfecțiunea lumii duale în care trăiește, alteori iese la suprafață și înfruntă viața de zi cu zi cu propriile mecanisme — care uneori nu sunt neapărat de apărare, ceea ce m-a fascinat. Pentru că nu există nici agresivitate sau o forță a înfruntării neapărat în poemele Ralucăi Boantă, dar există totuși o siguranță care se strecoară în ambele cadre. Și când vorbim despre interioritate, dar și când vorbim despre exterioritate. Poate că această forță vine dintr-o asumare continuă a scrisului și a micilor detalii autobiografice care apar în poeme. În orice caz, creează un efect reușit & interesant, chiar dacă nu-i putem localiza sursa exactă (de altfel, e mai puțin important).
la dimensiuni reale
seara
să fiu precaută
când toate mecanismele
sunt oricum numai de apărare nu
să inventoriez interioarele
(…)
locul în care suntem nu e plin
dar măcar e doar pentru noi
la fiecare încăpere o sursă de căldură
cât să nu te strângi și mai puțin agresivă
decât căldura care învăluie pântecele / p. 18-19
E un volum cald, chiar și atunci când explorează nesiguranțe sau teritorii mai puțin confortabile. Sunt unele poeme care se desfășoară mai mult pentru sine și pe care, poate, reușești să le cuprinzi mai puțin — simți că există ceva ce poți accesa la suprafață, fără să cunoști datele din spate, fără să știi la cine și la ce mai exact se referă. Un truc poetic pe care adesea îl accesăm, voluntar sau nu, și care creează în sine un nou efect liric, dacă-l putem numi așa.
O parte din tine dorește să exploreze ascunzișurile acestea (motivându-le printr-o neînțelegere a parcursului haotic al acestor versuri, de pildă) și o altă parte își dorește ca ele să rămână fix așa, poeta să vorbească cu sine și noi să rămânem spectatorii frumuseții și necunoscutului. Pentru că există o anumită splendoare în a nu înțelege exact care e miezul unui lucru, atunci când rămâi pe margine. Totodată în siguranță, cu toată această angajare a nepătrunderii, dar și cu o curiozitate mereu latentă care alimentează, poate într-un mod masochist, antrenarea & atenția cititorului.
Aveam această convingere pre-existentă că o să-mi placă cartea Ralucăi — tocmai pentru că mă interesează într-un mod primar orice are legătură cu corpul și identitatea care se manifestă prin intermediul acesteia. Am găsit printre versuri o serie de neadecvări și descoperiri care-mi sunt cunoscute. M-a interesant (și mi-a plăcut) trecerea de la copilărie la maturitate, cadrele care explorează amintirile unui corp încă mic și în dezvoltare, dar care este capabil să simtă & resimtă atât vulcanic cât și în surdină (când nu știi cum să reacționezi, când nu-ți găsești locul, când știi pentru prima oară că ești prins în acest corp împotriva voinței tale și că nu-i poți evada, când încă nu-ți dai seama cum poți să-l faci să-ți aparțină).
E o carte care nu vorbește direct despre problematica asta, ci se învârte în jurul ei prin intermediul mai multor poeme (aș zice eu că și prin titlu și această secționare a cărții, Corp și La corp, dar și prin relațiile cu ceilalți). Și, spre deosebire de alte demersuri poetice (printre care și ale mele, aș putea spune), oferă mai multă blândețe și mai puțin întuneric. Chiar și atunci când vorbește despre lucruri sensibile și care ne irită și deranjează, dintr-un punct de vedere sau altul. Am găsit multe portițe spre căldură și blândețe la Raluca Boantă. Am găsit un spațiu bun și cald în care corpul se transformă, în care poate că nu învățăm complet să ne aparțină, dar începem să îl acceptăm și să fim mai buni și noi — chiar și când (sau mai ales atunci) greșim și suntem la marginea lucrurilor adecvate. Chiar și când nu ne aparține, rămânem totuși la marginea bună a corpului nostru față de care rămânem datori & datoare să încercăm să îl iubim. Și asta e încă o lecție pe care o poți învăța citind cartea asta, devenind totuși lesne îndrăgostit/ă de poezia în sine.
un moment mai bun ca alte momente
păsările cântă-n zori
nu suntem în zori
dar fiecare face ce poate / pag. 13
Raluca Boantă, „La marginea bună a corpului”, OMG Publishing, anul publicării: 2022, nr. pagini: 76
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu