Kiran Millwood Hargrave și-a câștigat și la noi un public aparte odată cu romanul Femei pe rug care a ajuns în atenția cititorilor odată cu traducerea apărută recent la Editura Corint.
Poetă, dramaturgă și romancieră, Hargrave a construit o carieră temeinică de scriitoare, pornind de la cărți pentru copii și adolescenți și reușind să ajungă la un roman matur, complet, impecabil, fiind și primul roman pentru cititorii adulți.
În Norvegia anului 1617, pier într-o furtună pe mare aproape toți bărbații ieșiți la pescuit din regiunea Finnmark. E o Norvegie a superstițiilor, a unor popoare încă nomade sau a unor comunități închise. Pe insula Vardø, femeile, soții sau mame, văd cum cei dragi pier într-o secundă. Pentru a supraviețui, pentru a-și putea îngriji familiile astfel trunchiate, acestea ies, după o vreme, singure la pescuit. Act de curaj, act de solidaritate, blamat însă de comunitatea religioasă, de liderii religioși și de lensmannul trimis să impună reguli stricte cu privire la ceea ce au dreptul femeile să facă, potrivit religiei. Maren și Kirsten sunt două dintre personajele importante, curajoase, simboluri ale unei libertăți pentru care femeile aveau să mai aibă multe secole de luptat. Sunt simboluri ale unor drepturi esențiale pe care femeile, în lumea de azi, nu le-au câștigat încă pe deplin.
Maren rămâne, după furtună, fără tată, fără soț și fără frate. Atunci când durerea se domolește, chiar dacă e departe de a se stinge vreodată, se împrietenește cu Ursa, tânăra soție a lui Absalom Cornet, cel trimis din Scoția pentru a le aduce pe femeile de pe insulă aproape de Dumnezeu. Ursa e o protagonistă construită atent și complex, cuceritoare prin felul său introspectiv, prin maniera în care durerea o face mai puternică, prin felul în care luptă până în punctul final. Mirajul unui trecut blând se stinge odată cu plecarea de lângă Agnete, sora ei, și cu descoperirea unei realități crude, dezbrăcate de iluzii:
„Nu și-ar fi închipuit niciodată, n-ar fi ghicit niciodată adevărul găunos pe care soțiile trebuie să-l înfrunte, faptul că soții lor le sfâșie un loc din corp. Oare așa se nasc copiii? Se mușcă de podul palmei ca să nu izbucnească în lacrimi. Cum ar putea să-i povestească toate astea lui Agnete – cum ar putea să o prevină că o femeie nu poate fi în siguranță nici măcar cu un bărbat numit de lensmann, un bărbat cu barbă care miroase a zăpadă curată și care se roagă cu aceeași ardoare ca un pastor?”
Ursa e prinsă între speranța că lumea ei nu se poate dovedi un prezent atât de îngrozitor, că soțul ei nu se poate face vinovat de crimă și oroarea de a descoperi că cel de la care aștepta un viitor senin e un ins fără inimă, un vânător de vrăjitoare.
Dacă Ursa își găsește alinare în prietenia ei cu Maren, realitatea își continuă cursul. Ficțiunea istorică semnată de Millwood Hargrave își are miezul în procesul real care a avut loc în 1620 în nordul Norvegiei. Groaza pune stăpânire pe cea care se trezește la o realitate pe care nu și-ar fi imaginat-o vreodată:
„Ursa și-a pierdut cu totul graiul. Îl urăște, acum știe. Îi urăște pe toți. Aflase de proces din cuvântarea lui Absalom la prima slujbă de la biserică, dar nu-i trecuse prin cap că femeia fusese executată și că soțul ei o ucisese cu mâinile lui. “Stigmatizarea cu fierul roșu. Strangularea. Arderea de vie.” Cuvintele se repetă în mintea ei ca o poezioară pentru copii.”
Este credibil felul în care, constant, se agață de o naivitate firească, sperând până în ultima clipă că lucrurile vor lua o altă întorsătură. La polul opus, Maren, o ființă mai dură, mai aspră, presimte că deznodământul nu poate fi unul fericit în preajma unor adevăruri care se destramă cu repeziciune:
„Cuvintele pe care le rostesc sunt ca niște zale de care pot agăța fapte, tot mai credibile pe măsură ce le repetă. Multor femei pare să nu le mai pese ce e adevărat și ce nu, mânate de disperarea de a găsi o logică, o ordine în viețile lor schimbate, indiferent dacă asta ar însemna acceptarea unei minciuni.”
Aici sunt primele semne ale unei realități care, în vechea Norvegie, arată felul în care totul se putea schimba oricând, delirul colectiv se putea instala prin frică, prin necunoaștere, prin maladia fanatismului.
Lensmannul Hans Koning sosește, „din porunca regelui Christian”, cu „reguli noi în privința mersului la biserică” și cu sarcina de a-i face pe laponi „să renunțe la viața nomadă” și să fie aduși „la Dumnezeu”. Duritatea acestor convingeri religioase avea să ducă și aici, în cel mai scurt timp, la crimă. Din varii motive, dar și din frica de a nu fi pedepsite, multe femei cad în plasa îndeplinirii cu strictețe a unor astfel de noi reguli:
„A fost dintotdeauna o femeie greu de plăcut și rece cu toată lumea, chiar și cu cei cunoscuți de o viață, însă după furtună și-a luat obiceiul de a-și purta credința ca pe o armură, mânuindu-și pioșenia ca pe un cuțit. Maren numără cinci crucifixe pe polița de deasupra vetrei, etalate precum niște arme noi-nouțe. Alte crucifixe cu modele complicate, împletite din iarbă de mare și sfoară, stau înșirate pe pereți.”
Libertatea devine, treptat, doar o amintire, crima înseamnă, în Norvegia începutului de secol XVII, să porți pantaloni în loc de rochie.
Prietena bună a lui Maren, Kirsten, va trece prin suferințe cumplite înainte de a fi arsă pe rug. Adevărul nu o poate salva căci, în noua ordine, adevărul își pierde valoarea, totul e inversat, se ține cont de invenții și acuzații mincinoase luate însă drept unică realitate. Femeile care-și pierduseră soții și fiii și care ieșiseră pe mare pentru a-și procura hrana devin o legendă a vrăjitoriei, un simbol al neascultării, al nesupunerii conform regulilor impuse de bărbații aflați la putere. Astfel, unele dintre cele care au fost în barcă alături de Kirsten vor da declarații mincinoase, vor contribui la dezintegrarea rațiunii, aruncându-se în brațele unui delir ucigaș:
„Și vrăjitoarele au abătut furtuna pentru a-și însoți casele și pământurile soților lor și a se face stăpâne peste ele. Și doamna Sorensdatter a furat cireada lui Mads Petersson ce număra cincizeci de reni și a făcut farmece pentru ca doamna Gunnsdatter și alte opt femei să vâslească împreună cu ea, și n-au aruncat plasele în mare, ci doamna Sorensdatter a chemat peștii să sară în barcă. Și a purtat pantaloni pentru a poseda puterea unui bărbat și a trimis teroare asupra doamnei Knusdatter și a suflat asupra doamnei Jonsdatter și aceasta s-a îmbolnăvit de o boală mistuitoare ce i-a umflat pântecul.”
Nimeni nu mai poate salva pe nimeni decât printr-o prietenie care apără ultimele fărâme de adevăr, protejându-l de suspiciunile care, adesea, sunt gata să îi corupă și pe cei mai nevinovați. Diinna, cumnata lui Maren, reușește să fugă, iar fuga e singura cale de a-și păstra libertatea, de a nu cădea în mâinile unui ucigaș colectiv, judecător inventat, irațional și, totuși, real.
Cei care au citit și îndrăgit cărți precum Povestirea Slujitoarei (Ed. Paladin, 2017) sau Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem (Ed. Polirom, 2021) se vor bucura să descopere, și de această dată, un roman care nu le va înșela așteptările.
Kiran Millwood Hargrave, „Femei pe rug”, Editura Corint Fiction, anul publicării: 2022, nr. pagini: 400, traducere: Carmen Ion
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Amie Martin / Unsplash
scrie un comentariu