După ce în 2014 Casa de Editură Max Blecher aducea în atenția publicului de la noi prea puțin cunoscuta zonă neerlandofonă, prin intermediul antologiei Lumina ultimei zile. Poezie flamandă contemporană, cinci ani mai târziu, în cadrul Hors collection a aceleiași edituri, un nou volum avea să scoată la iveală amplitutidinea și pluralitatea poetică a cincisprezece scriitori olandezi născuți între 1942 și 1987 – Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană, traducere Jan H. Myskjin și Doina Ioanid. Urmărindu-i parcursul și așteptând un eventual ecou, m-am regăsit de nenumărate ori prins într-un audio loop, pe vocea unui autor drag (memorie): volumul acesta a fost poate că nu complet nebăgat în seamă, însă prea multă atenție nu i s-a dat; pe nedrept.
Coabitare ideatică a trei generații, (de)structurată – opțional – în tot atâtea cicluri, antologia abundă în formulări de tip acțiune-reacțiune, de la ermetismul pur, pînă la minimalismul de astăzi. Una dintre principalele chei pe care le-ar putea adopta cititorul: indiferent de voce / autor, nu există turații inutile. Există însă o melancolie nedefinită – amintire / onirism – în care accentul este pus pe obiect – obiect pentru / întru obiect, aranjament strict și repetitivitate matematică (post refren), generând, uneori, detașare încă din titlu („Copil și mamă în Parcul Luxemburg”, „Statuie în Muzeul Egiptean”).
Totodată, avem de a face cu o poezie care copiază gesturi aparent banale (imitosis) pentru a se genera (alunecă sub piele, dansează / când tu dansezi, aleargă când tu alergi), de o ultrasensibilitate secretă, egoistă și izolatoare (lăsați-mi aproape totul și scutiți-mă de detalii) în încercarea de a capta realitatea florilor, a pietrelor, a munților, a ploii, a vântului, a iederei ca entități distincte și autonome, refuzând interpunerea gândirii umane, dezabstractizând, astfel, ideea de fericire (nu stă în gândire), purtându-l pe cel care se aventurează în mijlocul unei ceremonii peisagistice a evaporării (Nisipul răzuie gândurile de-a lungul nisipului…/ rozul se ițește din palton / și strigă prea multă mare mult prea multă mare, / marea e prea multă mare pentru cel care este abia./ A vedea orizontul se cheamă: a avea vedere spre / vederea se cheamă vedere spre mare).
Următorii cinci poeți (Van der Vegt, Swanborn, Gelèns, Andriessen, Jansen) – cel de-al doilea ciclu – adoptă formule ușor inedite, inovând registrul comportamental. Lungi poeme narative, încărcate de elemente împrumutate din science fiction; elogii aduse planetei Pământ, note explicative lăsate omului nou / următorului (Din când în când puterea arunca pachete comprimate de deșeuri, / pe care le puteam analiza pentru a vedea cum puterea își alina dorința.). Tot aici, întîlnim zona de performance și zona experimentală, iar ca miză îndrăzneala de a lăsa să fie miraculos procesul poeziei, de a nu dezvolta abilități, o metodă de scriere. Tușe fine ale ironiei, imn al gestului absurd nesfârșit și o evocare a (bestiar al) interiorității (era în pod o foaie de ziar pe care se aflau bile pictate cu albastru / Aceste bile erau la origine de sticlă, dar pictate în albastru, valoarea lor urcase cu nouă puncte.).
Nasr, Anker, Den Ouden, Van der Graaff, Keizer, poeții din ultimul ciclu al volumului se întorc, organic, către module ale primilor cinci – încercare, reușită de altfel, de a camufla tușele evidente și poate ușor excesive ale poeților din cadrul celui de-al doilea ciclu, însă asimilându-le (tehnica, dorința de a șoca prin formă ori tăietură a versului). O sonată de iarnă care pare că ar fi adunat notații de dincolo de viață, analiză detaliată a punctelor statice (Nu erau indicatoare, doar străini care arătau o indiferență lâncedă când mă adresam lor.). Anotimpurile sunt folosite ca submotiv al bizarității peisagistice, așa-zisele liste (Lista cu luări, Lista cu apariții, Lista cu impregnări, Lista cu tine, Lista cu cântecele civile) pretexte de a întrevedea o urmare (Am scris un poem / despre un duș după meci. p 184) care într-un final va genera răspuns la întrebarea suntem într-o situație sinistră sau avem o viață relativ confortabilă? (re)evaluând dacă (ceea ce este posibil nu se materializează / ci vegetază / în toate formele uzate / care continuă să mă murdărească / și să mă formeze.)
Montată eclectic, antologia Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană, pe lângă faptul că oferă o detașare parcă tot mai prezentă în ultimul timp în poezia românească, reprezintă rețeta perfectă pentru toți cei care sunt în căutare a ceva care să poată sparge și depăși bariera normelor general acceptate. Personal, mi-aș dori tare mult ca astfel de inițiative să continue, spre exemplu, printr-o antologie/prezentare a zonei neerlandofone tinere (post ’90).
Kreek Daey Ouwens – Cum cad stelele?…
Precum ninsoarea
Cum este sunetul clopotelor?
Albastru
Fetița e tăcută?
fetița e tăcută
fetița e un cri-cri
într-un copac
Cum se joacă copiii?
roșu
Cum trăiesc oamenii?
moarte
Fetița este un trandafir?
fetița este un trandafir
Fetița este o castană?
fetița este o castană
Ascultați cum strălucește
Este fetița când soarele răsare
Este fetița când umbra aleargă
Fetița este toate străzile
păsările pietrele copacul
o pană în mijlocului drumului
Numai vântul veghează!
Mischa Andriessen – Oușoarele
Murim la nesfârșit, acolo, în grădina noastră, peste tot
domnește liniștea, fără excepție pradă unui somn interminabil.
Greierii au încetat cu țârâitoarele lor parade nupțiale.
Desigur, nu va mai veni nimeni. Așa stau lucrurile,
și pentru prima oară nu avem sentimentul unei lipse.
D și cu mine ne uităm geloși la pisica albă,
care-și apropie atât de ușor capul de oușoarele sale,
unde e întotdeauna cu câteva grade mai rece.
Jan – Willem Anker – Rugăciune
Pe internet un student la teologie a zis că a te ruga e mai bine decât la a te uita la porno. M-am rugat, așadar, câtva timp fierbinte, cu mâinile strâns împreunate și cu ochii închiși pios, dar cum nu știam cui să-i adresez rugăciunile, am dat iar drumul la porno. Era un porno de amatori. Imaginile erau spălăcite, filmate cu o cameră portabilă (cealaltă mână era ocupată). O femeie își tatuase o gură sărutându-i una dintre fese. Ea îi făcea semn partenerului să schimbe poziția, dar pentru asta, el (făcea și pe regizorul, și pe cameramanul) trebuia mai întâi să pună camera pe un trepied. Începând din momentul acela, sunetul nu s-a mai sincronizat cu imaginile. Gemetele veneau mereu cu o clipă mai târziu, ca o greșeală destinată doar mie.
„Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2019, traducere Jan H. Myskjin și Doina Ioanid, nr. pagini: 208
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu