Amintirea Marelui Război în mentalul colectiv rămâne una traumatizantă, pentru români în mod particular, fiind un moment al istoriei care ar fi putut să ne fie profund nefavorabil. Prima Misiune franceză în România (octombrie 1916 – mai 1918) găsește armata română într-o stare deplorabilă, iar demersurile francezilor se izbesc nu doar de dezinteresul rușilor ce invocă felurite pretexte menite să le justifice inactivitatea și indolența – lungimea granițelor României fiind una dintre ele –, dar și de apatia românilor.
În calitate de șef al Misiunii, generalul Henri Mathias Berthelot s-a dovedit a fi de o tenacitate extraordinară, acțiunile sale în efortul de război și în reconstrucția armatei române depășindu-le de multe ori pe cele ale aliaților ale căror interese le apăra. În România ia contact cu mentalitatea balcanică. Conjunctura de aici pare a-l deranja într-o mai mare măsură decât îi irită pe cei îndreptățiți să combată neregulile. Sărăcia lucie, generatoare de epidemii – holeră, tifos, friguri, gripă infecțioasă – a unui popor ajuns famelic nu doar din cauza ocupației, ci și din cauza nepăsării celor care îl conduc, îl revoltă adânc: „Sunt pur și simplu exasperat de această stare de lucruri și cer înlocuirea mea”. Om al datoriei, are convingerea că ar fi putut realiza mult mai mult decât făcuse și sentimentul de frustrare care îl încearcă face să-și încheie prima misiune cu sufletul greu. Aliații estici sunt plămădiți dintr-un aluat ale cărui ingrediente rămân o enigmă, generalul având sentimentul că nimerise într-un viespar, simțindu-se ca un „sculptor care lucrează în ipsos gelatinos”. Atitudinea de laissez-faire a celor din Orientul Europei se dovedește exasperantă. Dacă rușilor le reproșează primitivismul specific și perfidia, nici românilor nu le face concesii. Vorbind despre „nepăsarea lor nativă”, critică acerb superficialitatea și reaua-credință: „în spatele măștilor plăcute și zâmbitoare de pe chipurile lor, se simt gânduri pe care nu le vom afla niciodată.” Același sentiment, în care se împletesc decepția și amărăciunea, o încerca și pe Regina Maria: „simt că, dacă am înlătura partea de putreziciune, poporul în sine e bun”. Așa cum rușii abandonează frontul românesc de îndată ce răzmerița bolșevică declanșează anarhia în Rusia, și românii, la primele greutăți întâmpinate – deși justificabile până la un punct, căci sunt inerente oricărei armate aflate pe un teatru de operații – clachează psihic. Acțiunile armatei române, de la intrarea ei în război, oscilează între atacuri încununate de succes și reacții imprevizibile: fuga din fața inamicului fără vreo motivație logică. Intemperanțele de acest gen devin însă cazuri izolate după intervențiile laborioase ale Misiunii franceze.
Pentru Berthelot, a capitula în fața inamicului e un comportament inadmisibil, căci onoarea militarului se găsește pe câmpul de luptă, după cum conștiința datoriei față de nație și angajamentele față de Aliați sunt chestiuni ineluctabile într-un război căruia trebuie să i se pună capăt doar prin victoria Aliaților. Așa cum o demonstrează acțiunile lor, rușii și românii prezintă, într-o oarecare măsură, o identitate de structură psihologică imposibil de corijat, pe care generalul francez o sesizează: „Eu pun umărul la muncă, atât cât pot, dar mă lovesc de apatia caracteristică acestor neamuri estice, pentru care nici spațiul, nici timpul nu contează. Ei așteaptă, probabil, să le pice para mălăiață.” Tăria de caracter și sentimentul obligației față de îndatoririle care i-au fost trasate nu îl abat pe acest incurabil optimist de la o linie de conduită ce demonstrează coloană vertebrală: „Chiar și așa, este de datoria mea să ridic tuturor moralul și să mă asigur că lumea acționează în interesul comun al Aliaților.” Pesemne aici s-ar impune un excurs. În repetate rânduri, generalul demască ipocrizia din jur, insistând asupra ideii de conlucrare între aliați, bazată pe loialitate și încredere. Însă climatul specific epocii contrazice flagrant asemenea „pretenții”. Scoasă din context, într-adevăr, e o atitudine demnă de toată lauda, care face cinste generalului francez, însă neîncrederea – și chestiunea e, bineînțeles, valabilă și între aliați – era atât de imbricată cu deciziile din plan politic și militar, încât devenise un fapt irecuzabil. Ar fi, de asemenea, o naivitate din partea noastră să credem că interesele României ar fi fost mai presus decât cele ale Franței. În primul rând, interesele franceze erau apărate pe Frontul de Est și nu o dată în memoriile generalului răzbate sentimentul de îngrijorare că, în eventualitatea unei păci separate, nemții ar putea transfera diviziile pe Frontul de Vest.
Cu siguranță, maniera generalului Berthelot de a vedea lucrurile și de a găsi soluții în amalgamul de probleme angoasante generate de război produce discordanță în peisajul românesc și printre aliații ruși. Invidiat și suspectat de partenerii de coaliție, i se pun piedici peste tot. Rușii reproduc gafele pe care alți aliați, la rândul lor, le făcuseră cu ceva vreme în urmă. Aidoma nașterii armatei de honvezi a Ungariei, de fapt o replică la armata comună a imperiului condus de împăratul Franz Joseph, și numirea lui Berthelot în fruntea Misiunii franceze își primește riposta relativ repede, prin trimiterea generalului Beliaev la conducerea Misiunii Militare ruse de pe lângă Marele Cartier General român.
Intuițiile generalului Berthelot sunt însă corecte: Rusia e într-adevăr reticentă în a ajuta România, căci „mai degrabă ar vedea-o sacrificată”, idee ce se regăsește, de altfel, și în excelenta lucrare a lui Dumitru Preda, „România și Antanta: avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliție. 1916-1917”. Stăruința cu care rușii îl agasează pe ofițerul francez, de a susține ideea retragerii armatei române în Rusia, în vederea așa-zisei sale salvări, se izbește ca de un zid în persoana generalului Berthelot care apără interesul românesc, întrezărind adevăratele intenții ale rușilor, deși consemnează cu amărăciune că: „mulți români nu-mi sunt deloc recunoscători pentru că mă pun de-a curmezișul slăbiciunilor lor”. Devotamentul față de România, demonstrat prin desele întâlniri cu partea rusă, atrage indignarea Stavkăi, Marele Cartier General al armatei ruse. Deși constatarea generalului comandant Gorko – „Dar sunteți mai român decât românii!” – nu are conotații laudative în contextul în care a fost emisă, istoria probează că Henri-Mathias Berthelot, prin toate eforturile sale, a fost cu adevărat astfel, „mai român decât românii”, iar aprecierea trebuie înțeleasă în această notă, corectă, a virtuților unui militar adevărat și a unui mare om de stat.
Înconjurat de filistini ale căror interese personale sunt mai presus de cele ale nației, o „clică politică ale cărei interese personale sunt considerate intangibile”, Henri Berthelot pare a se lupta cu morile de vânt. Nu se poate împăca în ruptul capului cu atitudinea falacioasă a esticilor, nici cu deprinderile ofițerilor români de a impune disciplina. Excelent cunoscător al psihologiei soldatului, combate ferm maniera ignobilă de tratare a acestuia. La adresa soldatului are doar cuvinte de laudă, considerând că ofițerul îi datorează afecțiunea. Dacă prima impresie despre soldatul român este că: „pare bun sau cel puțin călit”, ulterior i se confirmă această opinie: „Soldatul român este în continuare admirabil, dar cei care îl comandă sunt de o nepricepere extraordinară.” Dacă pe generalul Prezan îl consideră „singurul militar realmente capabil”, în schimb, pe generalul Averescu, devenit un mit în România acelor timpuri, îl vede ca pe un pericol pentru români: „prea orgolios pentru a accepta sfaturi și nu suficient de inteligent pentru a le înțelege utilitatea.”
Chemarea la arme a românilor, pe care o adresează generalul Berthelot, când trupele aliate trec Dunărea, la a doua sa misiune în România (octombrie 1918-mai 1919), produsă după doi ani de ocupație barbară a nemților hotărâți „să nu-i lase pe români decât cu ochii cu care să poată plânge”, e un îndemn către frați de suflet. Primit cu brațele deschise de nația română, care îi datorează atât de mult acestui om de stat francez, generalul e copleșit de dovezile de prietenie, iubire și recunoștință ale unui popor care, cu toate păcatele lui, e atât de încercat de vitregiile sorții.
„Nu avem voie să-i dezamăgim pe cei pe care îi iubim” notează Henri Berthelot în memoriile sale, în contextul în care „Tigrul” Clémenceau pare a se dezice de foștii aliați români. În spiritul acestei confesiuni rămâne speranța că poporul român nu l-a dezamăgit prea tare pe inimosul general. Pioase gânduri de aducere-aminte, astăzi, 11 noiembrie, de Ziua Armistițiului, pentru cel care a fost Henri Mathias Berthelot, generalul francez care rămâne pentru noi un adevărat erou național.
General Henri Mathias Berthelot, Memorii și corespondență: 1916-1919, ed. stabilită și introducere de Glenn Torrey, traducere din limba franceză de Mona Iosif, Editura Militară, anul publicării: 2018, nr. pagini: 456
Puteţi cumpăra cartea de la:
Sursa foto reprezentativă: www.viata-libera.ro
scrie un comentariu