Romanul lui Florence Knapp nu este nici pe departe unul obișnuit. Într-un prezent în care literatura și-a hrănit din ce în ce mai mult și segmentul de fast-fiction, debutul lui Florence Knapp recucerește o parte din originalitatea mult râvnită în ultimii ani.
Romanul este, mai întâi de toate, despre mamele care ajung să fie din ce în ce mai invizibile în ochii propriilor familii. Cu atât mai cumplit este când asta se întâmplă în familiile în care mama și/sau copiii sunt victime ale abuzului fizic și/sau psihologic. Florence Knapp își construiește romanul pe trei paliere – trei posibilități – trei alegeri care, implicit, determină trei destine. Și nu sunt destinele unei singure persoane, ci ale unei întregi familii. E remarcabil felul în care Knapp reușește să demonstreze că până și ceea ce ni se pare nesemnificativ (numele pe care îl alegem pentru copilul nostru) poate fi, adesea, un uriaș gest de curaj cu niște urmări pe care nu ni le putem închipui. Tocmai asta tulbură și convinge în egală măsură în acest roman – demonstrația de forță, din nou și din nou, despre cum fiecare decizie poate schimba un întreg parcurs al vieții cuiva și, mai ales, despre cum ceea ce alegem să nu vedem, să ascundem, să protejăm crezând că salvăm se va surpa în cele din urmă.
Cora Atkins e căsătorită cu Gordon Atkins, medic generalist și un soț violent. Un abuzator care poartă o mască în societate, un profesionist al terorii și al manipulării. Copiii, Maia și Bear (care poartă numele Julian în al doilea scenariu și Gordon în al treilea) cresc în umbra acestei dureri pe care învață să o nege sau să nu o mai vadă. Trec decenii întregi până să conștientizeze, în două din cele trei scenarii, lipsa de acțiune față de mama lor. Dar nu sunt de învinovățit căci trauma își întinde ramurile diferit, contorsionând reacții după bunul plac.
Cora e cea care, într-o formă sau alta, se eliberează din miezul terorii numai în situații care mai pot ajunge la un interior amorțit, la o inimă care nu mai bate de foarte multă vreme în ritm cu viața. La ea ajung fragmente de exterior, bucăți din lumea la care nu mai are acces:
Și înțelege că i-a aruncat aparatul de radio, Roberts-ul cu carcasă din lemn pe care i l-a trimis mama ei din Irlanda la Crăciun, în urmă cu doi ani. Simte o durere în piept și o serie de imagini îi fulgeră prin minte: mama ei cumpărându-l: împachetând cutia în hârtie maro pe masa din sufragerie, mâinile ei moi, pătate de vârstă, netezind îndoiturile de la capete; punându-l apoi în mașină ca să-l ducă la poștă după orele de școală. „Tu ai făcut asta. E vina ta”, își spune.
În unul dintre scenarii, când Gordon tatăl ajunge la închisoare, libertatea unor ore firești dintr-o după-amiază îi surprinde cu totul pe cei trei. Ce îi surprinde, de fapt, e viața, pur și simplu, trăită fără reguli stricte, ridicole și care nu erau decât parte din plasa spaimei pe care o întindea constant cel care ar fi trebuit să-i protejeze.
Explică, de nenumărate ori, cu iscusința unui psihoterapeut, mecanismele prin care un copil poate ajunge să fie de partea tatălui chiar și într-o situație în care acesta din urmă e abuzatorul. Așa cum victima se învinovățește, pradă manipulării, și cei din jur ajung să fie complici sau martori tăcuți ai neputinței și ai unei incapacități de a crede că există o rezolvare:
Maia oftează, iar tata o fulgeră cu privirea. Gordon lasă furculița jos pentru o clipă, se uită la fața mamei și vede o umflătură pe obrazul ei stâng, de parcă și-ar fi îndesat în gură o minge de ping-pong. Și fără să înțeleagă de ce, sesizează că ea nu i-a spus adevărul și că ceilalți de la masă știu cu toții secretul. Așa e mereu. Ei trei știu ceva ce el nu știe. Și deodată jinduiește la o altă ieșire în oraș cu tata, să fie din nou „doar noi, băieții, împreună”, să-l îndepărteze de mama și de Maia și să redefinească loialitățile.
Ceea ce copleșește adesea e tocmai tăcerea zguduitoare a personajului abuzat, o prezență-absență, cufundată într-o tăcere asurzitoare a unui prezent fără viitor:
Căci Cora se stafidește cu fiecare săptămână care trece, cu fiecare săptămână aflată între ea și viața pe care a avut-o cândva ca mamă, ca balerină, elevă, fiică a cuiva, cu inima bătând să-i spargă pieptul când a învățat să meargă cu bicicleta sau când a simțit bucuria de a mușca dintr-un fursec abia scos din cuptor.
Florence Knapp creează constant aceste contraste între viață și tot ceea îi este răpit Corei, între fragilitate și abuz, între inocență și lipsă de empatie, între sprijin și lipsă de ajutor. Amorțirea Corei pare definitivă, surprinsă în fiecare scenariu, indiferent de felul în care viața continuă sau nu:
Ce ciudat, își spune ea, că oamenii și firmele încă îi scriu, crezând că e o femeie care își primește corespondența, o deschide, o citește și apoi acționează pe baza celor aflate.
Iar asta pentru că urmele abuzului nu pot fi șterse, iar trauma nu poate fi uitată. Knapp își dozează cu grijă acest exercițiu care îi și reușește. Maia și Bear/Julian/Gordon devin martori, indiferent de rolul pe care îl joacă mai târziu. Dar în mare parte din timp sunt martorii acestui destin frânt, la pachet cu al lor, sunt martorii neputincioși care nu-și găsesc resorturile nici atunci când le capătă fiindcă nu pot recunoaște cu ușurință lumina de la capătul tunelului:
E deprimant să se gândească la ei trei în casa aceea. Așezați la masă într-o atmosferă mohorâtă. Mama lor a plecat de acasă deja de patru ori până acum. Prima și a doua oară, Maia crezuse că a făcut-o definitiv. Începuse să numere tentativele, convinsă că singurul lor scop era să le aducă mai aproape de șapte. Fiindcă șapte e cifra magică. Un talisman. E numărul mediu de ori în care o femeie încearcă să-și părăsească partenerul abuziv înainte de a reuși cu adevărat.
Nu este doar un roman despre abuzul asupra femeilor și/sau al copiilor, nu este doar despre forța pe care victima, în cele din urmă, o găsește pentru a se elibera, ci de mecanismul complex din care facem, de fapt, cu toții parte, de gesturile adesea mult prea mici în fața pericolului uriaș. Tăcerea copiilor Corei e tăcerea a sute de milioane de copii din întreaga lume. Iar Florence Knapp a construit romanul a milioane de mame invizibile, a sute de milioane de povești care s-au născut în spatele unor uși ferecate, cu martori muți. Ne arată, cu infinită dibăcie, măștile atent construite într-o lume a absurdului, ceea ce nu reușim să recunoaștem și, mai ales (și cu mult mai grav), ceea ce alegem să nu vedem.
Florence Knapp, „Trei vieţi”, Editura Litera, anul publicării: 2025, nr. pagini: 352, traducere: Adriana Bădescu
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: christophe Dutour / Unsplash
scrie un comentariu