„Eu, două femei şi niciun câine”, debutul lui Nic Popescu, a apărut de curând la Editura pentru Artă şi Literatură. Mixul de genuri abordate de Nic se încadrează în ceea ce se numește literatură comercială, dar el crede că România are nevoie de multe astfel de cărţi. Iar felul său de a se promova în online m-a convins că are ceva de spus. Poate vă convinge şi pe voi.
Salut, Nic! Aşadar, „Eu, două femei şi niciun câine”. Explică-mi, te rog, cum ai început să lucrezi la cartea asta şi cum ţi-ai făcut curaj să „te arunci” în lumea prozatorilor din România?
Salutare! A fost o adevărată epopee scrierea acestei cărți, cred că o să scriu o nuvelă despre aventura asta. Am scris într-o provocare de treizeci de zile peste treizeci de mii de cuvinte și credeam la acea vreme că aia înseamnă roman. Era însă doar o sumă de cuvinte, mi-am dat seama de asta atunci când m-am apucat de rescris, revizuit și apoi adăugat capitole noi. Au fost peste douăzeci de revizuiri și rescrieri până am ajuns aici. Cât despre curaj, a început de la pasiunea pentru citit, pe care, după ce am ieșit dintr-un mediu de lucru rigid, am zis că e timpul să o împletesc cu cea pentru scris.
Am urmat cursurile de scriere creativă cu Florin Iaru, Iulian Tănase, Atelierul de Roman cu Simona Antonescu. Am învățat multe lucruri noi pe care am încercat să le pun în practică prin antrenamente zilnice de scris. Da, zilnice, altfel simt că pierd ritmul.
Fac mereu analogia dintre tenis și scris, orice zi fără antrenament face ca loviturile, respectiv cuvintele să nu mai meargă la fel de bine. Cel puțin așa funcționez eu.
Astfel, după trei ani și jumătate de muncă, a ieșit un roman dezinhibat, zic eu, perfectibil, desigur, dar în momentul ăsta am simțit că trebuie să mă arunc în vâltoare, pur și simplu nu mai puteam aștepta, m-aș fi sufocat.
Cititorul român e asaltat de foarte multe cărţi şi pare că şi editurile promovează tot mai mult scriitorii de la noi. De ce ar trebui cineva să aleagă mai întâi romanul tău ori, altfel spus, cum ai convinge un cititor pasionat de literatura română contemporană să încerce măcar câteva pagini din cartea ta?
Aaa, ce mișto, chiar m-am gândit la lucrul ăsta, atât la Bookfest, când am fost la standul Editurii pentru Artă și Literatură, cât și imediat după, când s-au decantat emoțiile. Eu văd că se scrie mult la noi despre necazuri, belele, traume, boli, e alegerea fiecăruia să o facă. Însă te întâlnești foarte des în viața reală cu astfel de lucruri și m-am gândit că eu vreau altceva. Am vrut să dau cititorilor o viziune mai optimistă despre viață, am scris despre o problemă serioasă, cea a fisurilor apărute în relațiile de lungă durată, într-un mod mai relaxat, fără încrâncenare. Cu umor, sper, cu autoironie, sper, cu scene dezinhibate, îndrăznețe, sau hai să le spunem pe nume, erotice. Realiste, fruste, ca-n viață, fără cosmetizări sau falsă pudibonderie. Ăsta zic eu că e atuul acestei cărți, faptul că am decis să privesc lucrurile cu zâmbetul pe buze, chiar și atunci când protagonistul meu este prins în vâltoarea aventurilor, a indeciziei, a lipsei de asumare, a nehotărârii. Asta e firea mea, ăsta e stilul meu de scris, vesel, spumos, simplu și direct, fără fasoane. Sper ca oamenilor care citesc să le placă!
În multe cazuri, romanul de debut include mai mult sau mai puțin din experiența personală a debutantului. Sunt foarte curios să aflu, mai ales după ce ai amintit despre fisurile care apar în relațiile de lungă durată, cam cât e ficțiune în romanul tău și cât e experiență trăită.
E clar că după ce am pus titlul ăsta, „Eu, două femei și niciun câine”, n-aveam cum să scap de o asemenea întrebare. Am văzut că, de multe ori, autorii evită un răspuns direct. Eu o să fiu foarte precis: exact 32,43% dintre capitolele romanului au ca punct de plecare experiența personală. Adică întâmplări trăite de mine, dar și de cei din jurul meu pe care le-am observat cu ochii mari. Știam că voi scrie un roman, ei nu știau, au fost relaxați, iar asta a fost bine. Pentru mine și pentru ei. Au fost însă multe picături de ficțiune și în acele capitole, dar inspirația pentru ele se află în realitate, într-adevăr. Spun aceste lucruri cu mult tupeu acum, pentru că încă mă simt în siguranță, soția mea și mulți prieteni nu au citit încă romanul. Pe de altă parte, e și foarte multă ficțiune pură în roman, nu chiar diferența până la 100%. Am presărat și un pic de mister, așa am auzit că se face, ca să stârnești curiozitatea. Sper că am reușit să fac și eu asta.
Sunt convins că ai reuşit şi sper ca misterul să te ajute în relaţia cu cei apropiaţi, când îţi vor citi cartea. 🙂 Spune-mi, te rog, cam cu ce alt scriitor crezi că semeni? Şi mă refer aici şi la cărţile care ţi-au format stilul, care te-au definit oarecum şi te-au orientat către ce putem descoperi acum în debutul tău.
Ups, o să fiu nevoit să-mi arăt adevărata față aici, o să vadă oamenii cât de puține cărți „grele” am citit. 🙂 Asta e, voi fi franc! Cândva, demult, prin adolescență și cred că și mai devreme, citeam romane istorice, romane cu tentă umoristică, cărți de aventuri și cărți polițiste cu duiumul. De la Rodica Ojog-Brașoveanu la Raymond Chandler, de la Vintilă Corbul și Ioan Dan, la Karl May, Michel Zevaco și Alexandre Dumas și tată și fiu, de la Vlad Mușatescu la Mark Twain și Jerome K. Jerome.
Dar cred că cel mai mult stilul meu de scris de mai târziu a fost influențat de Frederic Dard, cunoscut sub numele de San Antonio. Pur și simplu am devorat cărțile lui, m-au fascinat aventurile comisarului San Antonio și ale lui Berurier, subalternul său grăsunel. Știu că au fost aproape două sute de microromane scrise de San Antonio și am ratat foarte puține, pe multe le mai am și acum. Sunt cărți pline de umor, erotism și acțiune, povești trepidante, care mi-au exaltat imaginația. Cred că ăsta e mixul de ingrediente pe care vreau să le introduc și eu în ceea ce scriu. M-am simțit mereu ca peștele în apă citindu-le, am vrut mereu să fiu comisarul chipeș și sapient care are succes răsunător la femei, dar și rezolvă nonșalant cazurile grele care-i apar în cale.
Mă bucur că m-ai întrebat asta, nu mă gândisem prea mult la influențe până acum și mi-a devenit clar și mie de ce am folosit acest melanj de genuri în romanul meu. Așa că o să categorisesc „Eu, două femei și niciun câine” drept o ficțiune realisto-umoristico-erotico-polițistă, ca să știe cititorii cu ce au de-a face aici.
Karl May, Dumas, oh, ce vremuri când citeam în ore, la şcoală, cu cartea sub bancă… Mulţumesc pentru că mi-ai amintit! Pe de altă parte, mai am o curiozitate, mai ales că te-am văzut foarte prezent şi activ la Bookfest. Romanul tău a apărut din fericire cu puţină vreme înainte de acest mare eveniment, un moment cum nu se poate mai bun pentru promovare… Cum a fost să-ţi reprezinţi cartea acolo? Ce experienţe interesante poţi să-mi povesteşti?
O, ce întrebări provocatoare, îmi place tot mai mult interviul ăsta. 🙂 A fost prima dată când am fost prezent la Bookfest și ca autor, nu doar ca cititor, iubitor și cumpărător de cărți. Și nu am zis degeaba cuvântul ăsta rece și sec „cumpărător”, o să-ți și spun de ce. Un pic mai târziu…
E minunată senzația de la un târg de carte, m-a umplut de energie. Am avut ocazia să vorbesc cu oameni la fel ca mine, pasionați de cărți. Cu mulți astfel de oameni, nu îmi puteam dori mai mult. Au fost interesați să afle lucruri despre cartea mea, a durat mai mult până să îmi fac curaj să îi abordez direct. Oamenilor le place să vorbească cu autorii, fie ei debutanți, sunt curioși să afle despre procesul de scriere, despre cât a durat el, despre izvoarele de inspirație, despre personaje. Câteva doamne m-au întrebat dacă acel „niciun câine” din titlu înseamnă că sunt împotriva câinilor. Nu, nu asta înseamnă, le-am explicat, le-am liniștit, ne-am despărțit prieteni.
A fost un schimb general de emoții care mi-a dat multă adrenalină. M-am gândit că e șansa mea să-mi fac cunoscută cartea între alte sute de mii de cărți, a fost un privilegiu să fac asta.
Și trebuie să spun ceva: e foarte reconfortant să primești felicitări pe Facebook pentru publicarea cărții, te motivează asta. La fel de important e însă ca oamenii să te susțină și cumpărându-ți cartea, mai ales după ce ai avut ocazia să le-o prezinți direct. E o validare necesară, trebuie să spun asta, oricât de puțin mi-ar plăcea să vorbesc despre vânzarea de carte.
Am avut atuul de a nu îi privi pe cei care s-au oprit la stand ca pe eventuali clienți. Ne-am privit reciproc ca pe iubitori de cărți și s-a creat o relație cum numai cei pasionați de citit pot avea. A fost o experiență extraordinară, chiar mi-a părut rău când s-a terminat Bookfest-ul de anul ăsta. De-abia aștept următorul târg de carte. 🙂
Cred că ai dreptate în legătură cu validarea publicului… Ai simţit că ai stârnit curiozitatea cititorilor? Ca să nu te întreb direct câte cărţi ai vândut stând acolo, la stand. 🙂 Şi cum e cu validarea din partea cititorilor „profesionişti”, a jurnaliştilor culturali ori criticilor? Aştepţi un feedback şi în sensul ăsta?
Da, curiozitatea a fost stârnită în primul rând de copertă și de titlu, aceste lucruri ajung prima dată la cei care privesc cărțile. Și ele îi fac să pună mâna pe carte și să o răsfoiască. Atunci e momentul să îi întrebi dacă nu vor să știe mai multe despre carte, mai ales că e foarte posibil să știi niște chestii despre ea, dacă tot ai scris-o.
Ca debutant, n-am avut curaj să mă „arunc” la un prim tiraj prea mare, îmi pare rău acum. Dar important e că s-a epuizat, n-aș fi vrut să rămână cărți prin vreun depozit. Chiar am văzut o mulțime de cărți în rafturi cândva, la o editură, și mi-a părut rău de viața lor irosită acolo. Mi-am zis atunci că la mine nu se va întâmpla asta, că dacă nu se vând cărțile mele, le voi dărui pe cele rămase, nu suport ideea ca o carte să nu ajungă la cititori. Oricum voi dărui multe cărți, îmi place să fac asta, cel mai important obiectiv al meu e să încurajez cititul în România, oricât de mult pot. Din următorul tiraj, cartea va ajunge și în librării și sper să fie căutată, toți autorii speră asta.
Cât despre jurnaliști culturali și critici, e provocator drumul către ei. Eu mi-am asumat stilul și genurile preferate de scris, poate că ies un pic din tipare, dar asta e, sunt ale mele. Romanul meu poate fi catalogat drept „literatură de consum” și e foarte posibil ca elitele cititoare și critice să nu îl guste. Asta nu înseamnă deloc că literatură de consum înseamnă superficialitate, aș vrea să stabilim clar lucrul ăsta. Eu cred că e mare nevoie de literatură așa-zis comercială în România. Ca să am un aliat puternic la afirmația asta, o să folosesc alibiul că și Stephen King scrie literatură de consum. La noi piața de carte stă total diferit față de America, firește, dar mi-a plăcut să îl invoc pe King atunci când vorbim despre cartea mea.
Dincolo de glumă, așa cum orice societate puternică ar trebui să se bazeze pe o pătură medie de oameni, la fel cred că în România e nevoie de o comunitate de bază mare a cititorilor. Care să crească încet-încet și datorită literaturii comerciale. Și da, mă voi duce și către critici, de ce nu? Chiar sunt curios de reacțiile lor, e o provocare. Dacă tot m-am aruncat în vâltoare, o s-o fac până la capăt.
Am găsit atrăgătoare referinţa pe care a făcut-o Mircea Pricăjan vizavi de romanul tău: „îi va câştiga cu siguranţă de partea lecturii chiar şi pe aceia care poate că nu s-au considerat niciodată cititori”. Aşadar, iată o primă validare onorantă. La mai multe! Dar hai să nu încheiem până nu divulgi la ce te gândeşti deja ca fiind foarte important: următorul titlu de după debut. De multe ori, e chiar mai greu decât debutul. Cel puţin aşa am înţeles…
Da, o să zic, în exclusivitate pentru tine! 🙂 Eu zic că va urma un roman, un thriller conturat bine deja și dus până la un punct în care trebuie să mă hotărăsc dacă protagonistul moare sau nu! Glumesc, desigur, cum să omor mândrețe de erou? Am și un titlu provizoriu pentru cartea asta, dar parcă pe ăsta nu l-aș divulga, suntem sibilinici sau nu mai suntem?
La final, vreau să profit de faptul că am vorbit și să spun, sau să repet un lucru foarte important pentru mine: oameni buni, pasionați de citit și de scris, nu vă opriți pasiunea, duceți-o mai departe, vorbiți despre ea, dați-o și celor din jur, copiilor, vecinilor, prietenilor, părinților, tuturor. Știu că oamenii care citesc și scriu sunt sau pot deveni mai buni și cu cât există mai mulți astfel de oameni, cu atât lumea în care trăim va fi mai frumoasă. Mulțumesc mult, m-au incitat întrebările tale și mi-a plăcut să răspund!
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi citestema.ro:
scrie un comentariu