Cu o copertă care reflectă perfect imaginea titlului, blurat e un volum de poezie divers, adesea jucăuș, câteodată ușor apocaliptic și care ne propune mai multe secvențe-„trăiri” care de multe ori se apropie de suprafața irealului în aceeași măsură în care toate par a izvorî din natură — sau, în orice caz, dintr-un loc absolut primar. Cartea lui Sorin Smărăndescu mi-a adus aminte pe alocuri de biocharia, ritual ecolatru[1] de Mihók Tamás, acolo unde conținutul versurilor trag mult înspre organic, cu o îmbinare foarte interesantă între acesta și metalic.
Am putea spune că această carte e trivalentă și ne vorbește despre:
a) ecologic/natural,
b) metalic/supranatural/virtual,
c) banalul de zi cu zi.
În prima parte în special pare că avem acest joc (sau poate această luptă) între real-virtual, între natural-supranatural, între ecologic și metalic — o sumedenie de artificii de limbaj ne fac să ne gândim că avem de-a face cu o poezie abstractă (indiferent de ceea ce își propune) și că urmează un incurs într-o (posibilă) lume (de aici și această tentă apocaliptică, pentru că adesea nu știi dacă poetul își dorește un oarecare demers science-fiction sau pur și simplu speculativ; poate doar reflexiv ca reacție a interacțiunii cu lumea, mai ales pentru că se folosește adesea pe sine ca personaj).
Această primă parte s-a dovedit a fi o călătorie foarte utilă pentru mine, mai ales cu asemănările pe care le-am simțit cu poezia lui Mihók Tamás (biocharia rămâne una dintre cele mai bune cărți de poezie citite de mine anul trecut). Totodată, presupun că putem vorbi și despre o atracție personală pentru acest tip de poezie în care demersurile nu sunt foarte bine cunoscute, dar autorul ne face cunoștință cu cele mai creative, imaginative colțuri ale minții sale, transformând concretul în ceva abstract — care deși e foarte „palpabil” (cu elemente fie organice, fie metalice), totuși e imposibil de atins. Poate că această primă parte a fost și preferata mea din blurat.
În cea de-a doua parte ne întâlnim mult mai mult și cu banalul, dar și cu personalul — momentele de zi cu zi și anumite secvențe despre care, în definitiv, nu știm mai nimic. Rămân aceste poeme și un soi de călătorie interioară la care noi avem acces mai puțin, dar o recunoaștem ca fiind adesea zeflemitoare și se simte o anumită critică pe care poetul o aduce (societății sau lumii, în definitiv depinde pe ce contrast anume te focusezi).
Robert Șerban notează pe coperta 4:
„El caută să „transcrie” secvență cu secvență, momentul… pocniturii, să redea — rece și distant — fazele metamorfozei acestei lumi în care e personaj principal.”
Mi s-a părut interesantă această descriere, mai cu seamă pentru că am citit și puțin diferit volumul, dar sunt de acord cu aceste secvențe și răceala prezentă în carte. De asemenea, am simțit și eu o ascundere și o distanță, nu reușim să ajungem cu adevărat la cel care scrie sau la personaj — cu toate că este acolo și „se oferă”, în toată aparența, e doar o iluzie; este, cum altfel, blurat.
E destul de clar că nu poți atinge nimic din ce se întâmplă în cartea asta, chiar dacă toate elementele de limbaj sunt adesea foarte concrete. Lumea pe care o conturează se mișcă în aceste trei planuri (organic/metalic/banal) și ce e poate fascinant e că ele nu se contrazic și nici nu se anulează, dar câteodată este dificil să spui care anume e predominant în carte. Nu cred, în acest sens, că avem de-a face cu un volum unitar care își propune un singur lucru. Poemele de început sunt complet distincte de cele de la final, unde atenția este înspre personal și „transcrierea” unor anumite momente din viață. De fapt, asta mi-a și atras atenția la descrierea lui Robert Șerban, pentru că nu am simțit o „transcriere” a secvențelor, ci doar în ultima parte un soi de astfel de demers cu emoțiile și întâmplările personale. Dar nu am simțit că Sorin Smărăndescu transcrie secvențe din universul pe care-l creează — poate că nu țese o lume nouă, distopică sau altfel, ci scrie mai degrabă ca o reacție și rămâne într-adevăr „o poezie blurată”, pentru că oricât de concretă ar fi, se împarte în multe direcții și ne scapă.
Au existat câteva scene care nu se încadrau perfect cu atmosfera volumului — acolo mi se pare că a forat prea mult autorul, dar în rest ce m-a atras în mod special a fost și această ușurătate de a trece de la un mod de limbaj la altul, dar și de a utiliza (în toată aparența) elemente contradictorii. E interesant și cum bate mai mult înspre un tip de poezie minimalistă, dar are totuși o abundență de descrieri — rămâne în acest sens o poezie diversă. Mi s-au părut iscusite aceste descrieri scurte care adesea nu au nevoie decât de unul sau două cuvinte care să reflecte o întreagă imagine (de multe ori chiar rigidă, ceea ce face lucrurile cu atât mai captivante), iar secvența mea preferată e posibil să rămână tocmai atmosfera dintr-un poem super-scurt care poate nu-și propune nimic, dar reușește totul:
„sfera/ plesnitura cojii ca scâncetul/ sub suflarea luminii/ părul meu alb e lemn ars” (pag. 6, mi-am zis, aici e frumusețe) .
Un volum interesant, mi-a făcut plăcere să-l citesc. Mai jos, poemul care deschide cartea.
de vast
aș fi putut desface serii întregi de formule metalice
întinse sonor pe podele sparte în culori grave
sau pure
aș fi putut asculta deschiderea sferelor
descălțarea cuvintelor de seninătate
și har
aș fi putut împărți tuturor magnetice combinații
în perpetuități de certitudini înstelate
amurge
aș fi putut fi sursă primordială de iubire
întuneric devălmășitor și tundre străbătute
arar.” (pag. 5)
Sorin Smărăndescu, blurat, Editura Brumar, anul publicării: 2011, nr. pagini: 80
Puteţi cumpăra cartea de la:
[1] Am scris mai multe despre biocharia, ritual ecolatru aici: https://citestema.ro/biocharia-ritual-ecolatru-mihok-tamas-te-va-raci-progresiv-printr-o-inseminare-aproape-fatala/
scrie un comentariu