Samantha Harvey a câștigat în 2024 Booker Prize cu cel de-al cincilea roman al său, Orbital, tradus în română de Dana Crăciun și publicat de Editura Polirom anul acesta.
Șase astronauți din SUA, Rusia, Italia, Marea Britanie și Japonia privesc zi de zi spre Pământ de pe stația internațională care orbitează în jurul planetei noastre. Întregul roman al autoarei britanice e o meditație profundă asupra modului în care înțelegem viața de zi cu zi și, în același timp, prețul pe care îl punem pe fericire.
Ambele definiții ale acestor două concepte se redefinesc, se recompun după ce fac „implozie” din cauza distanței uriașe care se naște între ceea ce considerăm acasă și un loc în spațiu care, fără să aibă granițe, devine o nouă formă de existență, de acasă. Iar fericirea se poate ivi și în spațiu. Veștile care vin dinspre Pământ îi tulbură sau îngrijorează. Limitele fizice sunt puse la încercare. Cele psihice sunt uneori sub o presiune inevitabilă. Cu un ritm care pare că gravitează în jurul unor dileme care au în centru definiția existenței umane și datoria noastră de a proteja planeta, Harvey scrie un roman care ne amintește să nu uităm de pământul pe care trăim. Nu Pământul ne este dator nouă, ci noi îi suntem datori acestei planete căci „n-am putea supraviețui nici o clipă fără bunăvoința ei, suntem niște marinari pe o corabie care călătorește pe o mare adâncă și întunecată, în care nu se poate înota”. Fragilitatea noastră e evidențiată tocmai prin această distanțare aproape inimaginabilă. Deși pare mică, privită din spațiu, planeta capătă o importanță esențială.
O nouă formă de gravitație se naște însă. O atracție care face ca spațiul să devină confortabil prin imensitatea lui, o capcană a fericirii infinite, fără timp, fără loc:
„Toate cele care le amintesc că se află în spațiu – adică toate din jur – le întind capcana fericirii și nu-i atât de mult vorba că nu vor să se întoarcă acasă, ci că acasă e un concept care a făcut implozie – a crescut și s-a împlinit atât de mult, încât s-a prăbușit în sine.”
Dar aici apare o nouă dilemă, chiar dacă se află într-un strat de profunzime al cărții care nu se ferește de a avea o latură accentuată a unui manifest pentru protejarea planetei. Cât de mult îi aparținem, de fapt? Cât de legați suntem de un loc, de o țară, de un continent, de o planetă? Am putea exista oriunde? Dacă o nouă planetă ne-ar putea primi, am abandona-o pe aceasta, pentru a risipi resursele următoarei gazde?
La polul opus, există și dorința reamintită periodic de către autoare a unui sentiment aproape matern față de o planetă care continuă să rămână destinația finală, concretă:
„Nu trece mult până ce pe toți îi cuprinde o dorință. E dorința – nu, nevoia (hrănită de fervoare) – de a proteja acest Pământ uriaș și totuși minuscul. Acest lucru de o frumusețe atât de miraculoasă și de bizară. Acest lucru care, dată fiind sărăcia alternativelor, reprezintă fără îndoială acasă.”
Sunt două paradoxuri care ocupă același loc în spațiu și timp – o existență atașată de Pământ și o alta la fel de posibilă, infinită, în spațiu sau pe o altă planetă. Cea de-a doua posibilitate nu este exclusă și demonstrează tocmai lipsa potențială de loialitate a ființei umane față de singura planetă pe care a trăit până acum. Tocmai beția spațiului, cum o numește Harvey, e ceea ce ne-ar putea ademeni, în cele din urmă, pe toți, dacă ni s-ar oferi șansa de a abandona singura casă cunoscută:
„O beție: drogul spațiului, dătător de dor de înălțimi și de casă. Dorința simultană de a nu fi aici și de a fi întotdeauna aici, inima golită de-atâta tânjire, dar nu secătuită, nici vorbă, mai degrabă conștientă de cât de mult încape în ea. Priveliștile de pe orbită au acest efect: te transformă într-un zmeu învolt, care prinde contur și se înalță grație a tot ce nu ești.”
Nu este, așadar, un roman care elogiază dragostea noastră față de planetă, căci omenirea a demonstrat, de-a lungul timpului, că nu depune eforturi constante pentru a proteja cu adevărat ceea ce numim acasă. Ni se reamintește, e adevărat, de importanța a ceea ce ar trebui să iubim făcând sacrificii, protejând și punându-ne pe locul al doilea. Fără ca asta să însemne că cei șase astronauți nu sunt chiar ei definiția paradoxului care sălășluiește în noi toți – capabili de o iubire imensă și gata de o trădare uriașă, în caz de nevoie.
Aici este, de fapt, cheia unui roman care s-a făcut remarcat nu doar printr-un subiect mai puțin abordat în ultimii ani, ci printr-o perspectivă care neliniștește, amintindu-ne de imensitatea spațiului, de micimea noastră, de limitele noastre fizice, dar și de abilitatea de a cuceri necunoscutul. Existența e pusă sub lupă într-o manieră revigorantă, iar asta face din Orbital un roman care merită atenția cititorilor.
Samantha Harvey, „Orbital”, Editura Polirom, anul publicării: 2025, nr. pagini: 224, traducere: Dana Crăciun
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu