Te-ai întrebat vreodată la ce se gândește terapeutul tău? Acum poți afla, căci Lori Gottlieb ne invită în lumea ei din postura de psihoterapeut, dar și din cea de pacientă, analizând adevărurile și minciunile pe care ni le spunem nouă, dar și celor din jur, în timp ce oscilăm între iubire și dorință, sens și mortalitate, vină și iertare, teamă și curaj, speranță și schimbare.
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii, litera.ro.
„O carte care dă dependență, parte Oliver Sacks, parte Nora Ephron.“ – People
„Explică procesul terapeutic în termeni care au sens, dându-le, în același timp, speranță celor care nu cred în terapie, sceptici cu privire la faptul că schimbarea reală poate fi obținută prin intermediul discuțiilor.“ – New York Times
„Cine ar rezista să nu vadă cum un terapeut se luptă cu exact aceleași întrebări pe care pacienții săi și le pun de ani întregi?“ – The Washington Post
Fragment
JOHN, NOTĂ FIȘĂ:
Pacientul afirmă că se simte „stresat“ și spune că îi e greu să doarmă și să se înțeleagă cu soția. Manifestă o stare de iritare față de ceilalți și caută ajutor pentru a reuși „să discute cu idioții“.
Fii înțelegătoare.
Inspiră adânc.
Fii înțelegătoare, fii înțelegătoare, fii înțelegătoare…
Îmi repet această formulă în minte ca pe o mantră, în timp ce bărbatul de 40 de ani care stă în fața mea îmi vorbește despre toți oamenii din viața lui care sunt „idioți“. De ce, vrea să știe, e plină lumea de atâția idioți? Se nasc așa? Sau devin pe parcurs? Poate, se gândește el, are legătură cu toate chimicalele care se pun în mâncarea noastră în ziua de azi.
„De aceea încerc să mănânc bio“, spune el. „Ca să nu devin un idiot, ca toți ceilalți.“
Am pierdut șirul idioților despre care vorbește și nu mai știu la cine se referă: la medicul stomatolog care pune prea multe întrebări („Nici una retorică“), la colegul de birou care nu face altceva decât să pună întrebări („Nu face niciodată afirmații, pentru că asta ar presupune că are ceva de spus“), la șoferul din fața lui, care a oprit la galben („Nu vede unde e graba!“), la tehnicianul Apple de la Genius Bar, care nu i‑a putut repara laptopul („Un adevărat geniu!“).
– John, încep eu, însă el a început deja o poveste incoerentă despre soția lui. Nu reușesc să spun nimic, deși a venit la mine ca să‑l ajut.
Eu, apropo, sunt noul său psiholog. (Psihologul lui dinainte, care a rezistat numai trei ședințe, era „în regulă, dar un idiot“.)
– Și atunci Margo se supără – poți să crezi? Dar nu îmi spune că e supărată. Se poartă ca și cum e supărată, iar eu trebuie să o întreb ce s‑a întâmplat. Dar știu că dacă o întreb, o să spună de vreo trei ori „Nimic“, apoi, poate a patra sau a cincea oară, o să spună: „Știi tu ce s‑a întâmplat“, iar eu o să spun: „Nu, nu știu, altfel nu aș întreba!“
Într‑un final zâmbește. E un zâmbet larg. Încerc să pornesc din acest punct o discuție, orice ca să schimb monologul lui într‑un dialog și să comunic cu el.
– Sunt curioasă să știu ce e cu zâmbetul tău de adineauri, spun. Pentru că vorbești despre faptul că ești frustrat de multe persoane, inclusiv de Margo, și cu toate astea zâmbești.
Zâmbește și mai larg. Are cei mai albi dinți pe care i‑am văzut vreodată. Strălucesc precum diamantele.
– Zâmbesc, Sherlock, pentru că știu exact ce o supără pe soția mea!
– A! răspund. Prin urmare…
– Stai, stai! mă întrerupe. Acum ajung la partea cea mai tare. Prin urmare, așa cum am spus, în realitate știu ce s‑a întâmplat, dar nu mă interesează chiar așa de mult încât să o aud iarăși cum se plânge. Așa că de data asta, în loc să întreb, o să…
Se oprește și se uită la ceasul de pe raftul bibliotecii din spatele meu.
Aș vrea să profit de ocazie pentru a‑l face pe John să se calmeze. Aș putea comenta despre faptul că a privit spre ceas (Se simte presat aici, în cabinet?) sau că tocmai m-a numit Sherlock (L-am iritat?). Sau aș putea să mă concentrez mai mult pe ceea ce noi numim „conținut“ – narațiunea pe care o spune – și să încerc să înțeleg mai bine de ce asociază sentimentele lui Margo cu nemulțumirea. Dar dacă mă concentrez pe conținut, nu vom putea stabili o legătură în ședința de azi, iar John, după cum îmi dau seama, este genul de persoană care are probleme în comunicarea cu oamenii din viața lui.
Mai fac o încercare.
– John, am putea să revenim la ceea ce discutam?
– A, bine, spune, tăindu‑mi iarăși vorba. Mai am încă 20 de minute. Apoi se întoarce la povestea lui.
Îmi vine să casc, tare de tot, și am senzația că e nevoie de o putere supraomenească să‑mi țin gura închisă. Îmi simt mușchii opunându‑se, schimonosindu‑mi fața în expresii ciudate, dar din fericire reușesc să mă abțin. Din păcate, în locul căscatului iese un râgâit. Cât se poate de zgomotos. Ca și cum aș fi beată. (Dar nu sunt. Sunt multe lucruri neplăcute care mi se întâmplă în momentul de față, dar acesta nu este unul dintre ele.)
Din cauza râgâitului, îmi vine iar să casc. Îmi strâng buzele atât de tare, încât îmi dau lacrimile.
Bineînțeles, John nu pare să observe. Îi dă înainte cu Margo. Margo a făcut asta. Margo a făcut aia. Eu am spus asta. Ea a spus aia. Așa că am spus atunci.
În cursul pregătirii mele, un coordonator mi‑a spus la un moment dat: „Fiecare are ceva pentru care să‑l placi“, și, spre marea mea surpriză, am constatat că avea dreptate. Este imposibil să ajungi să cunoști pe cineva îndeaproape și să nu îl placi în cele din urmă. Ar trebui să‑i luăm pe toți inamicii din lume, să îi punem într‑o încăpere ca să‑și împărtășească poveștile și experiențele care i‑au format, temerile și luptele, și adversarii la nivel global vor ajunge dintr‑odată să se înțeleagă. Ca psiholog, am găsit ceva plăcut la fiecare persoană pe care am consiliat‑o, inclusiv la tipul cu tentativa de omor. (Dincolo de furia lui, s‑a dovedit a fi o persoană drăguță.)
Nici măcar nu m‑am formalizat cu o săptămână în urmă, când John mi‑a explicat că a venit la mine pentru că nu sunt foarte cunoscută aici, în Los Angeles, ceea ce înseamnă că nu va da peste vreunul dintre colegii lui din industria televiziunii când vine la tratament. (Colegii lui, bănuiește el, merg la „psihoterapeuți cunoscuți, cu experiență“.) Doar am notat această informație, ca să o folosesc ulterior, când va fi mai deschis la comunicare. Și nici nu am tresărit, la sfârșitul acelei ședințe, când mi‑a pus în mână un teanc de bancnote și mi‑a explicat că preferă să plătească astfel pentru că nu vrea ca soția lui să știe că merge la psihoterapeut.
– Vei fi ca amanta mea, a sugerat. Sau, de fapt, mai mult ca o prostituată. Fără supărare, dar nu ești genul de femeie pe care aș alege‑o ca amantă… știi ce vreau să spun.
Nu știam ce voia să spună (O persoană mai blondă? Mai tânără? Cu dinți mai albi și mai strălucitori?), dar mi‑am închipuit că acest comentariu era doar unul dintre modurile de apărare ale lui John împotriva apropierii de orice fel sau a recunoașterii nevoii sale de o altă ființă umană.
– Ha, ha, prostituata mea! a spus oprindu‑se la ușă. O să vin aici în fiecare săptămână, o să‑mi eliberez toată frustrarea reprimată și nimeni nu trebuie să știe! Nu e amuzant?
O, da, îmi venea să spun, foarte amuzant.
Totuși, auzindu‑l râzând după ce a ieșit din biroul meu, m‑am simțit încrezătoare că aș putea ajunge să‑l plac, în cele din urmă, pe John. Dincolo de prezența lui deranjantă, ceva plăcut – chiar frumos – avea să apară în mod sigur.
Dar asta a fost săptămâna trecută.
Astăzi pare, pur și simplu, un dobitoc. Un dobitoc cu dinți spectaculoși.
Fii înțelegătoare, fii înțelegătoare, fii înțelegătoare. Repet în gând această mantră și apoi mă concentrez din nou asupra lui John. Vorbește despre o greșeală făcută de unul dintre membrii echipei la emisiunea lui (unul al cărui nume, după cum spune John, este pur și simplu Cel Mai Mare Idiot) și, în secunda aceea, îmi dau seama de un lucru: discursul zgomotos al lui John sună ciudat de familiar. Nu situația pe care o descrie, dar sentimentele pe care i le evocă lui – și mie. Știu cât de bine mă simt când dau vina pe lumea din afară pentru frustrările mele, când neg că aș avea vreun rol în piesa existențială numită Viața mea incredibil de importantă. Știu cum este să te scalzi în indignare ipocrită, în siguranța că numai eu am perfectă dreptate și am fost groaznic de nedreptățită, pentru că exact așa m‑am simțit toată ziua.
Ceea ce John nu știe este că sunt năucă de cu o seară înainte, când bărbatul cu care credeam că o să mă căsătoresc a pus punct relației în mod neașteptat. Astăzi încerc să mă concentrez asupra pacienților mei (permițându‑mi să plâng numai în pauzele de zece minute dintre ședințe, ștergându‑mi apoi cu atenție rimelul întins, înainte să intre următoarea persoană). Cu alte cuvinte, îmi abordez durerea în felul în care bănuiesc că John a abordat‑o pe a lui: disimulând‑o.
Ca psihoterapeut, știu multe lucruri despre durere, despre modurile în care durerea este legată de pierdere. Dar mai știu un lucru mai puțin înțeles de toată lumea: că schimbarea și pierderea vin la pachet. Nu putem avea parte de schimbare fără pierdere, motiv pentru care foarte des oamenii spun că doresc schimbarea și cu toate acestea rămân exact la fel. Pentru a‑l ajuta pe John, va trebui să‑mi dau seama care ar fi pierderea lui, dar, mai întâi, va trebui să o înțeleg pe a mea. Pentru că în acest moment nu mă pot gândi la altceva decât la ceea ce a făcut iubitul meu ieri-seară.
Idiotul!
Mă uit din nou la John și mă gândesc: „Te înțeleg, frate“.
„Rareori am citit o carte care să mă determine să mă văd într-o lumină cu totul nouă și să fie în același timp captivantă și plină de umor.“ – Katie Couric
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii, litera.ro.
Sursa foto: litbub.com
scrie un comentariu