La Editura Polirom a fost publicat recent noul volum de povestiri Fericire de George C. Dumitru, cunoscut și pentru Mișcarea de rezistență (roman, 2013), Sub mâinile mele (povestiri, 2014), Tenebre (povestiri, 2017), …și toate zilele de azi (roman, 2021).
Dialogul interior e aici principalul motor al narațiunii, fiind la îndemâna autorului pentru frescele diverse dintr-un cotidian absurd, supus rutinei și apatiei. Deznădejdea din viața fiecărui protagonist vine tocmai pe un fond al ratării sau al dezrădăcinării („Roblox”), din imposibilitatea de a se adapta la nou sau, dimpotrivă, de a menține o legătură cu vechiul, cu autenticul, cu sinele nealterat.
Nu toate personajele par a se potrivi întotdeauna cu fragmentele lor de viață, fapt alimentat și parțial salvat de faptul că ele însele nu se află acolo unde ar trebui să fie, din motivele de mai sus. Aici regulile sunt ale unei societăți imperfecte în care criza morală se răsfrânge în valuri asupra indivizilor imperfecți. Fiecare trăiește în propria lume din care nu poate ieși decât cu greu sau stângaci, iar monologul pe care fiecare îl ține e un discurs stăpânit de autor și un liant care capătă sens în acest volum care critică și ironizează cu brio diferitele situații din sânul unor familii disfuncționale.
Niciunul dintre personaje nu trăiește în prezent. Întotdeauna protagoniștii sunt furați fie de trecut, fie de planurile și scenariile dintr-un viitor improbabil:
„Va veni o vreme când își va vizita satul natal. Va veni o vreme când, singur în mașină, va conduce lent pe strada principală și va privi atent în stânga și în dreapta, cu ochi avizi, urmărind schimbarea. Apoi va vira și va intra pe strada școlii, se va bucura de asfaltul ei, își va aminti de câte ori luase drumul ăla negru la picior, fără încălțări, fără frica cioburilor și a pietrelor ascuțite, fără frică de nimic de fapt, că așa era el pe atunci, curajos și inconștient, el și toți copiii de pe stradă.”
Se strecoară, de data aceasta, o doză autentică de nostalgie, alături de finele observații asupra psihologiei umane căci șirul nesfârșit de gânduri din povestirea „Blind date” e un foarte bun exemplu al punctelor forte din palmaresul autorului.
La fel, în „Roblox”, încăpățânarea și stupoarea bunicului patern sunt conturate cu atenție și reușesc un cadru autentic al prăpastiei dintre generații și, totodată, al distanței inevitabile dintre cei care pleacă și cei care rămân:
„Hotărăște să nu țină cont de indicațiile Snoabei, ce, el are timp de mofturi? O să-i facă băiatului omletă cu carne de la garniță și ceapă, o bunătate. Să vadă băiatul cum se mănâncă la țară. Ce, el se ia după Snoabă?
Se duce în coteț să adune ouăle. Ar fi vrut să le adune băiatul, dar el joacă Roblox. Dacă stă după el, rămân ouăle neadunate.”
Tocmai această determinare a protagonistului de a nu mai juca după reguli, de a nu respecta o conduită impusă din exterior creează o breșă atât de necesară pentru a găsi o portiță de comunicare cu nepotul care nu vorbește limba maternă.
Personajele sunt prinse de propriile gânduri, frământări și lumi. Chiar dacă privesc înspre ceilalți, o fac prin filtre de care nu sunt conștiente, o fac prin judecăți care nu reflectă decât imposibilitatea de a ieși din propriul con de umbră. În „Cina de afaceri” și „Blind date” avem cele mai bune exemple ale acestui mecanism în care personajul e prins ca în mreje și din care nu se poate elibera, propria minte îi întinde capcane infinite:
„Și-apoi, știe el ce se ascunde în spatele ochilor frumoși, seducători, cu gene întoarse. Știe el: un întreg mecanism de control. Da, nene, asta se ascunde. Care nu va ieși la iveală decât mai târziu, și nici atunci pe față, ci subtil, doar că atunci, după o vreme, ar putea oricine să-și dea seama cum merg lucrurile, cum ar sfârși el prin a face orice pentru ea din adorație, iar ea ar sfârși prin a-i cere totul, ca o manifestare de putere. Nu, nene, nicidecum. El nu va cădea în plasa asta, a femeilor frumoase care te fac să îți pierzi și mintea, și voința, care te transformă într-un îndrăgostit etern cu care apoi să se joace ele cum vor, să se hârjonească ele cum vor. Și pe care să îl ia în râs la discuțiile lor femeiești, când se laudă fiecare cu adoratorul ei amețit, rătăcit, pleoștit”.
Din această capcană nu se poate ieși sau, dacă protagonistul reușește, atunci viața reală vine cu un alt deznodământ decât cel imaginat și repetat în minte până la acel punct. Aceasta este și o structură care se repetă în povestiri, tocmai pentru a sublinia, de multe ori, deziluzia din final, hrănită de scenarii care nu aveau la bază nimic real.
Mai mult, dincolo de aceste mecanisme care sunt mijloace de a face față unei realități sau, mai degrabă, de a se ține la distanță de crudul adevăr se află și poveștile pe care fiecare protagonist și le spune pentru a nu vedea adâncimea prăpastiei în care se află (în povestirea „Fericire”, atenția protagonistei e deturnată de viața unei prietene pe care o compătimește, în timp ce neagă realitățile propriei vieți și crede că a atins iluminarea cu ajutorul unor aplicații de meditație).
Fericirea e un deziderat pentru aceste personaje care nu își găsesc locul în propria viață și care încearcă să își spună, constant, că lucrurile nu sunt atât de grave. La final de zi, fericirea pare construită din minciunile mai mici sau mai mari pe care și le țes printr-un dialog interior veridic și care ține cont de personalitatea fiecărui protagonist în parte.
Viața se arată aici fără cosmetizarea artificială pe care o încearcă fiecare dintre personaje să o construiască pe post de fațadă în relația cu ceilalți, dar și ca punct fals de susținere față de propriul sine. O doză de real contemporan, dulce-amar, parte din peisajul firesc al prozei autohtone.
George C. Dumitru, „Fericire”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 208
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
Fotografie reprezentativă: Kawin Harasai / Unsplash
[…] Care este povestea din spatele volumului „Fericire”? […]
[…] Mihaela Pascu-Oglindă pe citeste-mă.ro […]