Editura Polirom vă oferă un fragment din Consimţămîntul de Vanessa Springora, o carte-fenomen tradusă în douăzeci şi două de limbi şi în curs de adaptare cinematografică. Consimţămîntul a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba franceză şi note de Alexandra Cozmolici.
Crescută de o mamă divorţată, V. încearcă să umple prin lecturi golul lăsat de tatăl absent. La treisprezece ani, în timpul unui dineu monden, îl întîlneşte pe G., un scriitor cu reputaţie scandaloasă. De la primele schimburi de priviri, e subjugată de charisma acestui bărbat de cincizeci de ani, de atenţia pe care i-o acordă. Mai tîrziu, G. îi declară că o iubeşte şi că n-o să-i facă nici un rău. Deşi are doar paisprezece ani, V. i se oferă trup şi suflet. Intervenţia poliţiei nu face decît să întărească această idilă periculos de romanescă. Dar deziluzia este teribilă cînd V. îşi dă seama că G. a făcut întotdeauna colecţie de iubiri adolescentine şi practică turismul sexual în ţări unde minorii sînt vulnerabili. În spatele aparenţei flatante de om de litere se ascunde un prădător, acoperit de o bună parte din lumea literară. În ciuda rupturii, calvarul continuă, căci scriitorul nu încetează să o hărţuiască. După mai bine de treizeci de ani de la întîmplările de atunci, Vanessa Springora ne oferă acest text năucitor, înfăţişînd un proces de manipulare psihică impecabil orchestrat, precum şi ambiguitatea înspăimîntătoare în care se plasează victima îndrăgostită, care consimte la abuz. Dar, dincolo de experienţa personală, autoarea examinează derivele unei epoci şi conformismul unui mediu orbit de talent şi de celebritate.
„Springora spunea despre cartea ei că este ca un mesaj într-o sticlă. Nu vă imaginaţi însă o sticlă rătăcită pe valurile mării, purtîndu-şi răvaşul disperat în zări îndepărtate. Consimţămîntul e un cocktail Molotov aruncat în faţa establishmentului francez, o operă de o furie extrem de bine controlată, ameţitoare.” (The New York Times)
„O poveste cutremurătoare despre abuzul asupra unui copil şi parizienii sofisticaţi care au întors capul… Springora este o scriitoare elegantă, de o sensibilitate usturătoare.” (Kirkus Reviews)
„De o precizie implacabilă, Consimţămîntul aruncă o lumină rece, necruţătoare asupra zonei tulburi în care trăieşte orice fiinţă aflată sub dominaţia cuiva.” (L’Obs)
Vanessa Springora (n. 1972) este editoare, regizoare şi scriitoare franceză. În 2003 a început să colaboreze cu Institut national de l’audiovisuel ca scenaristă şi regizoare. În 2006 a început să lucreze la editura Julliard, pe un post de asistent editorial. A scris numeroase scenarii şi a semnat regia pentru mai multe filme, printre care Dérive (2006) şi serialul Quotidien (2016). În 2019 a devenit director editorial al editurii Julliard. Din 2010 coordonează colecţia Nouvelles mythologies pentru editura Robert Laffont. În 2020 a publicat Consimţămîntul, carte distinsă în acelaşi an cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie şi Grand Prix des Lectrices de ELLE la categoria Document.
FRAGMENT
„G. scrie aproape zi şi noapte. Editorul lui aşteaptă un manuscris până la sfârşitul lunii. O etapă pe care am început s‑o învăţ. E a doua carte pe care se pregăteşte s‑o publice de când ne‑am întâlnit în urmă cu un an. Din pat, îi urmăresc cu privirea linia osoasă a umerilor, aplecaţi peste maşina de scris salvată din studioul din care a trebuit să fugim. Spatele gol şi perfect neted. Muşchii săi delicaţi, mijlocul subţire, înfăşurat într‑un prosop pufos. Ştiu de‑acum că alura zveltă a acestui trup are un preţ. Un preţ foarte mare chiar. De două ori pe an, G. se duce la o clinică elveţiană de specialitate unde mănâncă numai salată şi seminţe, unde alcoolul şi tutunul sunt interzise şi de unde revine de fiecare dată întinerit cu cinci ani.
Cochetăria asta nu prea se pupă cu imaginea pe care o am despre un literat. Totuşi, trupul ăsta aproape imberb, atât de subţire şi mlădios, atât de blond şi ferm e cel de care m‑am îndrăgostit. Însă aş fi preferat să nu cunosc secretele conservării lui.
Tot în legătură cu asta, am descoperit că G. are o adevărată fobie faţă de orice formă de degradare fizică. Într‑o zi, la duş, am observat că sunt plină de nişte pete roşii pe piept şi pe braţe. Goală şi udă încă, ies repede din baie să‑i arăt semnele acelea. Dar, văzând cât de mult s‑a întins erupţia pe corp, se uită la mine îngrozit, îşi acoperă ochii cu o mână şi strigă fără să mă privească:
— De ce naiba îmi arăţi aşa ceva? Vrei să mi se facă scârbă de tine, sau ce?
Altă dată, tocmai mă întorsesem de la şcoală şi stăteam pe pat, cu ochii în pământ şi plini de lacrimi. În încăpere s‑a lăsat o linişte mormântală. Am avut proasta idee să pomenesc numele unui coleg de clasă care mă invitase la un concert.
— Ce fel de concert?
— The Cure, o trupă new wave. Mi‑a fost ruşine, îţi dai seama. Toată lumea părea să fi ascultat, mai puţin eu.
— Ce?
— The Cure.
— Şi poţi să‑mi spui şi mie ce ai tu impresia c‑o să faci la un concert new wave în afară de fumat jointuri şi dat din cap ca o cretină? Şi pe urmă, tipul ăsta de ce crezi că te‑a invitat la concert dacă nu să te pipăie între două piese sau, mai rău, să te înghesuie undeva în întuneric ca să te poată săruta? Sper c‑ai refuzat măcar.
Cu puţin înainte să împlinesc cinşpe ani, G. a început să‑mi controleze viaţa până în cele mai mici detalii. A devenit cumva un fel de tutore. Trebuie să mănânc mai puţină ciocolată ca să nu fac acnee. Să fiu atentă la siluetă în general. Să mă las de fumat (fumez ca un turc).
Nici conştiinţa nu trebuie neglijată. Îmi citeşte în fiecare seară din Noul Testament, verifică dacă am priceput înţelesul parabolelor lui Isus. Se miră de incultura mea desăvârşită în domeniul ăsta. Eu, ateea, nebotezata, fiica unei feministe şaişoptiste, mă revolt uneori de felul în care sunt tratate congenerele mele în textul ăsta care, de cele mai multe ori, mi se pare, pe lângă misogin, repetitiv şi obscur. Însă, pe de altă parte, nici rău nu‑mi pare că l‑am descoperit. Până la urmă, Biblia e un text ca oricare altul. Nu, obiectează G., este Cel din care au luat naştere toate celelalte. Între două mângâieri mă învaţă şi „Bucură‑te, Marie“ în franceză şi apoi în rusă. Trebuie să învăţ rugăciunea pe de rost şi s‑o spun în gând seara, înainte de culcare.
Dar de ce Dumnezeu i‑o fi frică? Să n‑ajung în iad cu el?
Biserica e făcută pentru păcătoşi, îmi răspunde el.”
scrie un comentariu