Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul O nouă ultimă zi de O. Nimigean, publicat de curând în colecția Fiction Ltd.
O nouă ultimă zi începe înainte de Crăciunul lui 2011, la douăsprezece trecute fix, și se încheie puțin după intrarea în 2013. Anul 2012 devine „cronotopul metaleptic” al unei cărți în care nu se întîmplă, seinfeldian și flaubertian, (mai) nimic, exceptînd „catalogul mișcărilor zilnice” ale protagonistului, adică diverse tribulații de cuplu, boli, convalescențe, telefoane, filme, surfing pe net și zappinguri la televizor, deambulări fie strict domestice, fie prin Paris sau aiurea, călătorii cu avionul dinspre Franța spre România și viceversa, relația cu mama rezidentă la un cămin de bătrîni din țară, întîlniri pasagere cu amicii ș.a.; mișcări „transcrise” în fluxul și refluxul lor interior, de la limita inarticulabilului – cu ezitări și blancuri – la locvacitate, prin filtre autoironice sau fără distanță, patetic, pe pragul ultimei respirații, într-un registru stilistic și existențial întins de la vulgaritate la poezie. Totul în contextul evenimentelor și nonevenimentelor din lumea exterioară: alegerile prezidențiale din Franța cîștigate de Hollande, sărbători laice și religioase, „puciul” uselist de la noi, suspendarea lui Traian Băsescu, interimatul lui Crin Antonescu, referendumul în urma căruia președintele s-a întors la Cotroceni, apocalipsa mayașă etc. Limitele dintre spațiul ficțional și cel real sînt depășite în ambele direcții, realitatea dînd încă de pe-atunci semne că se pregătește să bată ficțiunea – iar astăzi nu chiar asta se-ntîmplă, într-un „time out of joint”, chiar dacă unora nu le vine-a crede și își închipuie că ne aflăm „în cea mai bună dintre lumile posibile”? Fiecare zi, așadar, ca o nouă ultimă zi… O zi mai lungă decît un veac de singurătate.
FRAGMENT
În diverse locuri de pe glob s‑au auzit sunete înspăimîntătoare, „the hums“, nu li s‑a descoperit cauza. „Sunetele Apocalipsei“, titrează presa.
Colega mamei şi‑a sărbătorit ziua de naştere. Prăjitură şi suc. Mama părea să‑şi fi recîştigat tonusul. Ba chiar mai mult decît atît: mi‑a cîntat la telefon „La Tismana‑ntr‑o grădină/ A prins dorul rădăcină./ Eu încerc să‑l iau acasă,/ Rădăcinile nu‑l lasă“. Sigur era suc?! „Să ştii că nu mi‑am pierdut mintea! Nu sînt nebună, cum crezi tu.“ Deci ea chiar crede că eu cred că‑i nebună… „Încă n‑am ajuns o babă nebună!“ Blanc. Ţine cu dinţii. Blanc. E aprigă, nu nebună. Blanc. Îndîrjită. Blanc. Bine că‑i vine să cînte! Blanc. Hai şi noi, dom’ Liviu, hai şi noi, „Ţara mea, plai de cîntec şi de dor!“. „Ţara de unde vin, călător…“ Vin, ţuică şi rachiu! Manifestaţiile nu s‑au îngroşat, nu s‑au subţiat. „Ţara unde‑i bun tutunul.“ N‑au mai fost violenţe, ca duminică. Şi‑a făcut apariţia folclorul de Piaţă. „Vă rugăm să ne scuzaţi,/ Nu producem cît furaţi!“ Se citesc proclamaţii, manifeste, liste de revendicări, cuvîntul „ciumpalaci“ devine viral. „Insulta în renume!“ Ca şi „huligani“ şi „golani“ mai demult. Îţi aminteşti? Da, dar nu se compară! „Parlamentul golanilor“, „golan în carne şi oase“, „golancă sinistră“, „golan în devenire“, „golan manipulat“. Mai zi! „Huligan cu faţă umană – golan.“ „Golan sentimental“, dom’ Liviu, „golan sentimental“! „Mai bine golan, decît activist, mai bine mort, decît comunist.“ Cîntecul lui Doroftei şi Cristi Ionescu: „Patria aceasta nu e pentru voi,/ Voi salam cu soia n‑aţi mîncat ca noi!/ Patria aceasta nu‑i pentru golani/ Care stă prin pieţe şi primeşte bani!/ Raţiu şi Câmpeanu să se ducă‑n pizda/ Mamei lor, că de‑aia noi cu toţi am zis da! Domnu’ Iliescu doar de noi ascultă,/ Noi sîntem poporul, optzeci şi cinci virgulă zero şapte la sută!“ Blanc. He‑he, vremuri! „Hei, pletoşi, cu pantaloni strîmţi şi soioşi!“ Blanc. Partidele de aşa‑zisă opoziţie n‑au reuşit, slavă Domnului, să anexeze protestele, au anunţat pentru azi marşuri proprii. Băxe, în prima apariţie publică de la declanşarea „ostilităţilor“, într‑o conferinţă cu‑ambasadorii străini, n‑a scos o vorbă despre asta. De ce? Nu‑i în regulă, nu‑i deloc în regulă. Pe de altă parte, ONG‑urile refuză dialogul cu guvernul reprezentat de Teodor Baconschi, cică ministrul a folosit un limbaj jignitor la adresa manifestanţilor. Ce‑o fi zis? Doar nu „De ce, fa, să‑mi băgaţi voi mie sula‑n coaste?!“ Nu i‑o fi taxat, bănuiesc, de „elemente tot mai duşmănoase“. Nici asta nu‑i în regulă, compañero! ONG‑urile trebuie să discute, de‑aia reprezintă societatea civilă. Societatea civilă n‑are voie să se poarte ca o fîţă ofensată. Să se olicăie, să se mîţîie. Vor discuta după ce vor fi prezentate scuze… Păi, hai, Jambonschi, prezintă scuze, nu‑ţi cade nici ţie coroniţa! Sau îţi cade? Zi şi tu ceva frumos, că doară eşti diplomat! Fă‑i din vorbe! Rămîne de văzut cum se vor desfăşura mitingurile şi marşurile USL‑iste, cum va reacţiona Piaţa. Prognoze? Păi, cîştigul, singurul cîştig, cred… Deci cîştigul constă‑n faptul că manifestaţiile nepartinice, aşa cum s‑au decantat ele pînă acum, arată starea de spirit a unei populaţii ce părea inertă. E important. Mai aflăm ce gîndeşte lumea care‑n general tace. Şi nu numai ce gîndeşte, ci, mai ales, dacă mai are vînă. Povestea a‑nceput contra lui Băxe, dar se duce‑ncet spre rădăcinile marasmului moral, economic şi social de după optzeşnouă. Rădăcini adînci. Oamenii descoperă că reţeaua comunisto‑securistă se perpetuează‑n forme neoliberale. COG. Vorbim de rufele murdare ale oricărei puteri de după optzeşnouă. Au fost şi rufe curate? Or fi fost, dar nu s‑au văzut. Iar dacă s‑au văzut, s‑au murdărit şi ălea de caca pînă la urmă. Le‑au învins serviciile, hă‑hă! Viciile şi serviciile. Serviciile şi servituţile. Servituţile şi comisioanele. Comisioanele şi neocomisarii. Rufele murdare se spală‑n familie. Adică în piaţa publică. Patria, familia cea mare, nu? Blanc. „Ţara mea are…“ Blanc. Ţara mea arde. Blanc. Ţara mea… Care „ţara“, care „mea“? Blanc. „Mai bine mort, decît comunist.“ Blanc. Mai există o „ţara mea“? Blanc. Da’ a cui? Blanc. Chiar aşa, a cui? Blanc. Am schimbat telefonul, dar multe numere‑au rămas pe cel vechi. Le iau pe‑amîndouă cu mine şi transfer datele cînd am timp. Cînd ai tu cu adevărat timp, Liviu? Eu am cu‑adevărat timp cînd ies din contratimp, dar se‑ntîmplă atît de rar şi‑atît de frugal, încît, de fapt, nici atunci n‑am timp, trebuie mereu să mă grăbesc.
O. Nimigean (n. 19 iulie 1962, Năsăud) a publicat poezie: Scrieri alese, Editura Pan, 1992; Week-end printre mutanți, Editura Pan, 1993; Adio, adio, dragi poezii, Editura Outopos, 1999; Planeta zero, Editura Junimea, 2001; Nicolina Blues, Editura Cartea Românească, 2007, premiile revistelor Observator cultural, Transilvania și Mișcarea literară, nominalizare la premiul revistei Cuvîntul și premiul Uniunii Scriitorilor din România; Nanabozo, Editura Cartea Românească, 2014; Nu-ți garantează nimeni nimic, antologie, Casa de editură Max Blecher, 2014; p tlkmnd alba ai btn d POWER, Editura Cartier, 2023; proză: Mortido, Editura Pan, 2003, Editura Polirom, 2013; Rădăcina de bucsau, Editura Polirom, 2010, 2015, premiul USR Sibiu, premiile revistelor Observator cultural, Transilvania și Tiuk!, Premiul Național pentru Roman, Alba Iulia; critică și publicistică: Inerții de tranziție, altruisme & bahluviuni literare, feat Flori Stănescu, Editura Vremea, 2006; O ureche de om pe o spinare de șoarece, Editura Polirom, 2020. Este coautor la Cartea roz a comunismului, Editura T, 2004, și la Dicționarul limbajului poetic eminescian, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2005. A fost selectat în numeroase antologii din țară și din străinătate. Traduceri: H.I. Marrou, Teologia istoriei, Editura Institutul European, 1995 (împreună cu Gina Nimigean); Yves Agnes, Introducere în jurnalism, Editura Polirom, 2011; Simone Weil, Înrădăcinarea, Editura Polirom, 2018; André Breton, Iubirea nebună, Editura Polirom, 2019; Philippe Muray, Imperiul Binelui, Editura Cartier, 2020; Mohamed Mbougar Sarr, Cea mai tainică amintire a oamenilor, Editura Pandora M, 2022.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu