În cadrul seriei de autor Aurora Liiceanu, publicată la Editura Polirom, cea mai nouă carte, Șiragul cu inele, e o călătorie delicată în lumea simbolurilor, a poveștilor, a textelor vechi și a amintirilor care au în comun semnificațiile atât de variate pe care le poartă un inel.
Inelul din cartea Șiragul cu inele are roluri decupate, extrase, salvate de către autoare dintr-un univers încărcat de simboluri, roluri și misiuni. Fie că e un inel cu rol vindecător, fie că e un inel al unui rege sau domnitor, un inel cu puteri supranaturale sau încărcat cu semnificația iubirii celuilalt, inelul e privit din unghiuri variate, iar cartea de față ne oferă o perspectivă bogată asupra acestui univers darnic.
Printre cele douăsprezece povești cu inele despre care Aurora Liiceanu scrie, o regăsim și pe cea în care inelul simbolizează nu doar iubirea, ci mai ales protecția pe care o oferă inelul celui care îl poartă:
„Iubirea îl va ocroti pe cel plecat de-acasă. Semnificația simbolică a inelului e corelată cu forța psihologică a obiectului care, purtat pe deget, devine o extensie a celui care-l poartă. (...)
Asocierea timpului cu iubirea, în termeni de eternitate, a făcut ca inelul, care simbolizează iubirea, să capete și o valență legată de fidelitatea până la moarte. Acest lucru a dus, în perioada modernității, la împodobirea inelelor populare cu cranii, ca apoi să apară păsări, flori, frunze, ghirlande gravate și chiar scurte fraze sau cuvinte de iubire. Astăzi se gravează pe inelul miresei numele mirelui, viitorul soț, iar pe inelul viitorului soț, numele alesei lui, viitoarea soție.
Emoțiile puternice, sentimentele trăite, pasiunile lasă urme în memoria afectivă.”
Nu întâmplător aceste inele sunt, cel mai adesea, îmbogățite cu încărcături de ordin afectiv, cu puteri care, în realitate, nu există. Miturile și legendele care însoțesc inelul ca obiect fizic le transformă pe acestea în personaje cu vieți proprii, care ne fascinează și, mai ales, ne inspiră să continuăm să scriem despre ele, asigurându-le astfel supraviețuirea.
Inelul, ca simbol al blazonului, este un alt capitol care amintește inclusiv despre blazonul corbului cu inel de aur în cioc, blazonul Huniazilor sau Corvinilor („În Castelul Corvinilor, care au acest blazon, există o frescă, considerată a fi cea mai bine păstrată frescă de secol XV din Transilvania”). Mai apoi, avem și inelul ca „simbol al invizibilității persoanei”, iar aici literatura, cinematografia, artele în general au dus mitul la o popularizare fără limite:
„Multe basme și legende au în centru un inel magic, cu puteri supraomenești. De exemplu, inele despre care s-a spus sau s-a scris că, odată ce le punea pe deget, purtătorii lor deveneau invizibili. Inelul magic al lui Gyges a fost un astfel de inel, după cum ne povestește un mit antic. (...) Gyges, devenit invizibil prin puterea inelului și încrezător în această putere, a acționat violent. Platon susține că, adânc în noi, suntem ca Gyges. Respectăm regulile doar pentru că este necesar să trăim în societate.”
Mai mult de atât, în societatea modernă, ne simțim „dezbrăcați” sau nu ne simțim noi înșine dacă ne uităm acasă inelul preferat, dacă uităm să purtăm inelul de logodnă sau verigheta, dacă lăsăm deoparte orice altă podoabă sau obiect pe care îl considerăm norocos sau despre care credem că ne protejează. Poate fi un dar de la părinți, o moștenire de la o bunică, un ceas de la un bunic, orice obiect care nu are neapărat valoare materială. La fel, inelul capătă un rol de mantie protectoare, de înveliș care ne face să fim invizibili în ochii lor, oferindu-ne un sentiment suplimentar de siguranță.
Regăsim, în Șiragul cu inele, și inelul ca „simbol al vindecării”, iar în această parte a călătoriei oferite de carte am regăsit și legenda preferată, cea a celor nouă episcopi care purtau nouă inele făcătoare de minuni:
„Martin de Braga a fondat Santo Estevo, o mănăstire mai modestă. Nouă episcopi au renunțat la rangul lor clerical și s-au retras aici la sfârșitul vieții. (...) Povestea miracolelor făcute de episcopi este bine cunoscută. Ele au avut loc și în timpul șederii lor la mănăstire, dar mai ales imediat după moartea lor.
În centrul poveștii se află cele nouă inele episcopale. Fiecare dintre cei nouă episcopi purta un inel. (...) Inelele lor apar în texte vechi. Astfel, cu ocazia unui proces din 1622, se arată că inelele le erau date bolnavilor pentru a se vindeca, după care erau aduse înapoi la mănăstire. – În restaurarea bisericii din 2020 au reapărut patru din cele nouă inele despre care nu se mai știa nimic.”
Partea preferată nu e dată de miturile care înconjoară inelele, ci de felul în care legenda se transpune în realitate și, de la un punct încolo, chiar ficțiunea dizolvă granițele dintre cele două planuri, întrebându-ne cum este posibil ca o coincidență atât de mare să existe cu adevărat:
„O scriitoare din Galicia, Maria Oruna, de profesie avocată, este pasionată de relația dintre ficțiune și realitate și, bineînțeles, de legende și povești. Cunoscând legenda mănăstirii Santo Estevo și cercetând epoca în care inelele celor nouă episcopi făceau minuni, s-a gândit că ceea ce știa putea să constituie substanța unei cărți în care legenda și realitatea să coexiste și să limpezească misterul lor. A scris un roman, El bosque de los cuatro vientos (Pădurea celor patru vânturi), apărut în 2020, cu trei luni înainte de a fi descoperite inelele. Iar acestea aveau să fie găsite exact în locul în care le găsește protagonistul cărții.”
Acest lucru nu face decât să ofere inelelor o importanță și mai mare, să supraviețuiască prin grai, dar și datorită cărții care s-a scris despre ele, despre inelele care, de acum înainte, se află din nou la loc de cinste și, fără îndoială, continuă să ofere celor care au încredere convingerea că lucrurile vor merge bine pentru ei.
Aceste mici bijuterii pe care Aurora Liiceanu le colecționează sunt, fără îndoială, un prilej minunat de a cunoaște lumea prin intermediul lecturii, de a călători, cu ochii larg deschiși, plini de mirare, pagină după pagină, cuceriți de legende, simboluri și semnificații ascunse.
Un alt capitol preferat, „Inelul – simbol al amintirilor”, îl are în centru pe scriitorul António Lobo Antunes și impresiile acestuia despre inele, adesea simboluri ale unor amintiri dintr-o viață imposibil de recuperat:
„Patrimoniul lui de amintiri e compus din memoria vizuală, inelele, și memoria olfactivă, mirosurile.
Inelele apar în amintirile lui, marcându-i copilăria, devenind repere stabile ale trecutului: inelul cu piatră neagră ce lipsea de pe degetul bărbatului care mânca înghețată, inelul oribil și totodată frumos pe care l-a dorit și l-a primit când avea cinci ani. Apoi, inelul dintr-o prăjitură.”
Inelul, prin forma sa, este ceea ce ne leagă de un moment anume, pare să fie chiar simbolul vieții de-a lungul căreia semnificațiile aceluiași obiect se pot chiar schimba. Emoționantă este și povestea femeii care se desparte cu greu de inelul oferit de cel iubit care nu mai este, așa cum emoționante sunt amintirile scriitorului António Lobo Antunes nu despre inel în sine, cât despre bunicul pierdut. Investim în inele episoade memorabile din viețile noastre. Ni le amintim, chiar și atunci când le pierdem, ca și cum le-am avea în fața ochilor.
Când pierdem un obiect drag, nu îi regretăm dispariția fizică sau valoarea materială, ci tocmai ceea ce credem că am depozitat în acel obiect: amintirea intactă a unui moment drag, emoții, sentimente, iubirea cuiva. Dincolo de tema aleasă, atât de sensibil cercetată, cred că Șiragul cu inele e un prilej de a ne reaminti de grija pe care o purtăm, înainte de orice, oamenilor de lângă noi. Iar obiectele pe care noi le dăruim sau le primim se încarcă, de fiecare dată, cu amintirile pe care alegem să le păstrăm și, într-un fel, ne ajută să ne păstrăm laolaltă ceea ce credem că face parte din identitatea noastră.
Aurora Liiceanu, „Șiragul cu inele”, Editura Polirom, anul publicării: 2025, nr. pagini: 192
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Pawel Czerwinski / Unsplash
scrie un comentariu