În poezia lui George Almosnino are loc o abordare, pe alocuri fantastă, a obișnuitului cotidian. O arheologie a enigmei este explorată în majoritatea textelor de-o brevilocvență cinematică, cu toate că regăsim și câteva poeme ample, care urmăresc un fir narativ insolit. Toate acestea generează, de-a lungul celor câteva apariții editoriale, o plasticitate a reveriei, un palpit ludic al fanteziei.
O binemeritată antologie de poezie, intitulată Paltonul lui Nino, a apărut de curând sub atenta oblăduire a poetei Angela Baciu. Gestul acesta are, după cum se cade în astfel de situații, o dublă semnificație: una afectivă și alta recuperativă. În măsura în care subiectivitatea poetei în alegerea textelor s-a împletit cu încercarea de a oferi o imagine de ansamblu, cât mai potrivită, a universului poetic al lui Almosnino, unul cu totul aparte.
În primul volum antologat, Laguna (1971), se constată o reținere în a desfășura tablouri intens expresive. Cumpătat și ușor mefient, poetul trăiește, într-o discreție tensionată, o stare de panică, de nesiguranță, într-un real care predispune tot mai mult la fragilitate și la disipare. Pretutindeni planează o tensiune vegetală care cheamă apariții spectrale, elemente coșmarești ale unui carnaval funebru:
„N-am vrut să trec prin pădure,/ Aer canin, sfâșiat, ce pot să fac?/ Fără păsări pădurea are mirosul/ coridoarelor de spital./ Soră, vecinul de cameră trage să moară,/ se zbate în pat și e gata/ să cadă de-a curmezișul drumului meu./ Singur n-am să pot trece/ peste pervazul ferestrei și degeaba/ am sărutat piciorul de lup/ spânzurat de tavan în lumină” (Spital).
Vegetalul și oniricul fuzionează într-o ambianță atemporală. Parcă nu mai există nicio graniță între viața umană și cea naturală:
„Arbori tunși. Desfrunziți./ Nu credeam să mă pot popula/ cu verde atâta./ Stau întins la pământ/ privind crengile plecate spre cer./ Nimeni nu-mi cheamă sângele înapoi” (Dacă nu aș auzi)
Câteva poeme mai lungi, În mare, Peștele dulgher, Când clopotele navelor bat sau Duminica Penelopei, atrag atenția printr-o coregrafie alegorică, stranie și hipnotică, plină de apariții desprinse parcă din tablourile lui Ștefan Câlția. Aceste texte creează atmosfera unui basm pescăresc în care fabulația capătă reminiscențe mitice, iar decorul, întâmplările sau prezențele provin din mantaua unei reverii nostalgice sau fantast-butaforice.
În cel de-al doilea volum, Nisipuri mișcătoare (1979), întâlnim poeme de evocare în care filonul candorii vascularizează un cadru domestic plin de firescul existenței și al apropierii materne:
„Cineva încearcă la ușă/ mamă/ strânge firimiturile de pe masă/ ascunde-mi vapoarele de hârtie/ în coșul cu rufe/ pune glastra cu flori pe noptieră/ ochelarii așază-i peste albumul familiei/ aranjează-ți un zâmbet pe față/ spune-i că abia m-ai născut” (strânge firimiturile mamă).
Câteva jonglerii imagistice predomină într-un poem în care persistă un aer de convalescență după o îndelungată epuizare spirituală:
„Din lumini nopțile vin/ cerul cu apa semeni/ tu din ce istm îți aduni/ trupul dat morții iubire” (din ce ist).
Un poem din Omul de la fereastră (1982) conține următoarele versuri:
„A păstra cum se mai întâmplă/ fel de fel de lucruri mici/ într-o cameră/ cât o melancolie/ nici scop nici îndoiala scopului/ între uimire și somnul/ care se lasă pipăit aievea” (O casă rămâne singură).
În viziunea poetului, fiecare gest sau obiect, fiecare prezență sau spațiu capătă un contur inefabil. Spațiul camerei personale devine înrădăcinat atât în realitate, cât și în reverie. Se lasă impregnat astfel de o melancolie ambientală, de o securitate a insolitului.
Spațiul domestic sau lucrurile din jur, elemente recurente și în volumul Poeme din fotoliul verde (1984), devin conștiente de propria utilitate sau inutilitate, chiar de propria corporalitate. Mai mult decât atât, aceste obiecte impregnează spațiul de un soi de sonoritate a prezenței lor, deloc stridentă, necesară, în schimb, unei ambianțe domestice învăluite într-o continuă reverie reflexivă. Din volumul Marea liniște (1995), rețin un poem biografic, dedicat băiatului, Tiberiu, în care se remarcă un soi de expresionism cromatic al evocării:
„Acolo sau aici oriunde/ sunt o capră copitele mele bat/ pământul albastru și cald/ toată noaptea îmi caut iedul/ a plecat alaltăieri spre dimineață/ mirosul lui caută urma unui trandafir/ văzul lui păștea o vocală” (aș vrea să-i spun micului prinț).
Poetul, retras în fotoliul verde, devine un spectator nostalgic, un observator aparte al existenței cotidiene, nu pe deplin ieșite din crisalida fanteziei sau a visului.
Paltonul lui Nino. In memoriam George Almosnino, Selecție de poeme de Angela Baciu, Editura Charmides, anul publicării: 2024, nr. pagini: 86
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Annie Spratt / Unsplash
scrie un comentariu