Editura Trei, prin imprintul Anansi. World Fiction, vă oferă un fragment din romanul Martir!, de Kaveh Akbar, bestseller New York Times şi una dintre cele mai bune 10 cărți ale anului 2024 în lista criticilor de la New York Times Book Review. Traducerea îi aparţine lui Petru Iamandi.
Martir! spune povestea lui Cyrus, un tânăr cu o moștenire complicată: mama lui moare într-un avion civil distrus din greșeală de o rachetă americană, iar el părăsește Iranul împreună cu tatăl său și se stabilește în SUA. Viața pe care o duce părintele lui ca imigrant în America pare însă la fel de lipsită de sens ca moartea mamei, iar Cyrus, apăsat de un acut sentiment al absurdului, își alină o vreme angoasa cu ajutorul alcoolului și al pastilelor. Din această derivă existențială încolțește însă o idee: moartea – și mai ales moartea sa – trebuie să aibă sens. Așa începe obsesia lui Cyrus pentru martiriu, care îi animă conversațiile cu prietenii, îi inspiră poemele, i se strecoară în vise și îl aduce în cele din urmă în compania lui Orkideh, o artistă care a ales să-și trăiască ultimele clipe de viață ca exponat la Muzeul Brooklyn. Între ei se leagă o relație neașteptată, prin care Cyrus speră să găsească în sfârșit un răspuns la marea întrebare care-l frământă: „Cum arată o moarte bună?”.
FRAGMENT
BANDAR ABBAS, IRAN
DUMINICĂ, 3 IULIE 1988
Până atunci nu mai urcase într‑un avion, nu avusese ocazia să zboare. Nu fiindcă nu și‑ar fi permis — soțul ei avea o slujbă bună și, chiar dacă nu erau bogați, se descurcau mai bine decât mulți alții. Văzuse cu ochii ei: matroane care făceau sul covoarele pe care își crescuseră copiii, pe ai lor și, adesea, pe ai fraților și verilor. De‑abia le cărau, câte unul sub fiecare braț, ducându‑le la piață, unde le vindeau pe mai nimic.
Așa era peste tot în Teheran. Bărbații creșteau păsări în baie, în cămări — casele lor miroseau de la o poștă. Carnea se scumpise enorm. În fiecare duminică, un bătrân din Tajrish venea în oraș cu fiul său și vindea pui din furgonetă. Întotdeauna se făcea o coadă lungă. Zeci de bărbați și băiețandri așteptau acolo toată dimineața ca să‑și poată umple fețele de pernă cu pui care se zvârcoleau întruna. Cei care se întorceau acasă cu fețele de pernă goale erau certați de neveste, pălmuiți de tați. Unii încercau să arunce cu pietre în porumbei, în vrăbii, numai să nu se întoarcă acasă cu mâna goală.
Noaptea, tinere disperate se plimbau pe trotuarele de pe strada Șahul Reza — numită acum Strada Revoluției —, nădăjduind că bărbații care le acostau vor fi manierați, curați, bogați și nu de la poliția secretă. De cele mai multe ori aveau noroc, alteori însă nu. Odată, mergând cu soțul spre casă, femeia văzuse cum o tânără, abia o adolescentă, era împinsă într‑o dubă albă, parcată pe marginea străzii. Fata țipa: „De ce?! Doar n‑am făcut nimic rău! N‑am făcut nimic rău!“.
Bărbații rămăseseră tăcuți, o vârâseră în dubă și plecaseră. Amintirea o făcu să se înfioare. Se foi pe scaun și lovi cu piciorul o sticlă goală de apă minerală, lăsată în avion de un pasager din cursa anterioară. Fără să își dea seama de ce, zgomotul o liniști. Dovadă că avionul mai decolase și cu alte ocazii și aterizase cu bine. Până atunci nu mai urcase într‑un avion, dar prima ei călătorie, dis‑de‑dimineață, de la Teheran la Bandar Abbas se dovedea, din fericire, lipsită de evenimente. Avionul era pe jumătate gol și, în plus, nu ședea nimeni lângă ea. Stewardesele serveau ceai, pâine cu susan unsă cu unt și gem de vișine. Refuză tot, apoi încercă să‑și amintească dacă mâncase ceva înainte să plece de acasă. I se părea că trecuse o săptămână, o lună, o secundă de atunci. În celălalt avion sigur va mânca tot ce i se va oferi.
Când urcă în el, al doilea din ziua aceea, al doilea din viața ei, de la Bandar Abbas la Dubai, văzu că era aproape plin. Ciudat, fiindcă în sala de așteptare nu văzuse prea multă lume. Un cuplu încerca să‑și liniștească cei doi bebeluși care plângeau; țipetele lor îi dăduseră la început o senzație de ușurare, apoi de vină.
Se dusese, fără o vorbă, în spate și dăduse să se așeze lângă un ins corpolent între două vârste, cu o mustață sobră și ochelari cu lentile gălbui. Insul doar o privise chiorâș, cu un amestec de dispreț și amenințare. O stewardesă se apropiase în grabă ca să‑i verifice biletul: „27D, nu 25D, dragă doamnă“ și o conduse la locul corect, la geam, lângă o arăboaică mai în vârstă, într‑un chador[1] negru, care îi zâmbi absentă și se întoarse la cartea ei.
În timp ce la intercom se detaliau procedurile de siguranță, se uită pe hublou încercând să nu se gândească la nimic, privindu‑i pe cei care se vânzoleau pe pistă. Ce mici păreau oamenii, chiar și pe lângă un avion la sol! Ce caraghioși! Se bătu ușor peste buzunarul hainei ca să vadă dacă pașaportul era acolo: era. Pașaportul, cu fotografia ei, era prețios. Se aplecă puțin în față, de parcă ar fi vrut să‑l protejeze.
Avionul se puse în mișcare, oamenii de pe pistă pierzându‑se în zare. Femeia, nerăbdătoare să scape de starea de agitație, deschise revista companiei iraniene de aviație vârâtă în buzunarul scaunului din fața ei. Răsfoind‑o, văzu un articol intitulat „Covoare Kashan: cele mai faimoase din lume“. Altul, „Călătoriți la Shush, inima civilizației antice“. Acolo, o fotografie pe toată pagina a unui sfinx din piatră înaripat. „Din Palatul lui Darius“, scria dedesubt, „mai vechi decât Colosseumul roman!“. Un pic de consolare din partea istoriei, poate, care ne asigură că și alte civilizații s‑au autodistrus. De fapt, vestigiile păreau să sugereze că distrugerea era inevitabilă, sfârșitul oricărui popor.
În tot Iranul, statuile șahilor fuseseră dărâmate și înlocuite cu ale ayatollahilor[2]. Oameni mereu încruntați. În Qom, viitorii mullahi[3] le studiau fețele, își exersau propriile priviri încruntate în oglinda de la baie. „Mai mulți sfinți decât în orice altă cultură“, anunțau cu fală afișele de acolo. În Isfahan, vechea capitală, soldații apăreau neanunțați la ușile bătrânelor și spuneau: „Felicitări, fiii voștri au devenit martiri“.
Mamele trebuiau să‑și înghită lacrimile, strângând din buze și căznindu‑se să mimeze acele zâmbete ciudate pe care aveau să și le perfecționeze până la sfârșitul zilelor. Erau mamele norocoase. În Piața Revoluției din Teheran, fiii altor mame erau spânzurați de macarale.
Când avionul decolă, simți cum în sfârșit se relaxează. Măcar pentru o vreme lăsa grozăviile acestea în urmă. Grozăviile care sălășluiau pe pământ. În trecut. În aer, în prezent, era liniște și pace. Avionul își vedea de zbor, pașnic. Arăboaica de lângă ea își închisese cartea și o lăsase în poală, moțăind în voie, cu capul aplecat spre culoar.
Încercă să nu se gândească la cei pe care îi lăsase acasă. Merita asta. Cu prisosință. Refuză nodul de vinovăție care i se punea în gât, arzându-i-l. „N‑o să fie nevoie de tine“, își spuse ea în gând, înghițind în sec. Sigur, se mai puteau întâmpla multe, dar pentru prima dată putea respira în voie, simțea cum aerul îi ajungea până în adâncul plămânilor. Chiar și respirația părea mai încărcată de sens, părea să însemne mai mult, la fel cum banii înseamnă mai mult pentru nevoiași decât pentru cei avuți.
Emkanat. Acesta era cuvântul. Posibilități. Nu‑și amintea când îl rostise ultima oară. Privind pe hublou, încercă să își amintească. Se trezise atât de devreme în Teheran, că parcă nu i se dezmeticise creierul încă. Soarele, cu marginile de un roz sângeriu. Norii de sub ea, ca o pânză subțire trasă peste oala cu lapte care se răcește. Mai jos, oceanul. Nuanțe peste nuanțe de albastru. În depărtare, două pietricele albe, plutitoare. Se mișcau? Se apropiau?
Soțul ei, familia, prietenele — toți cei pe care îi cunoștea în Iran erau cinici, credeau că dacă speri ești un ignorant, criminal de naiv chiar. Mâine însă va fi mai bine decât azi. Pentru prima oară după o groază de timp, credea asta cu toată convingerea.
[1] Obiect de vestimentație purtat de femeile iraniene, care acoperă corpul, lă‑ sând fața descoperită.
[2] Clerici aflați pe una dintre cele mai înalte trepte în ierarhia șiită (n.r.).
[3] Doctori în drept religios șiit.
Kaveh Akbar (n. 1989) a debutat cu volumele de poeme Calling a Wolf a Wolf (2017) și Pilgrim Bell (2021; cea mai bună carte a anului pentru Time, The Guardian și NPR). A primit mai multe Premii Pushcart, o bursă Civitella Ranieri Foundation și Levis Reading Prize și fascinația unui număr important de cititori. În 2014 a creat Divedapper, o platformă online unde sunt publicate interviuri cu cele mai importante voci ale poeziei contemporane, care i-au întărit legătura cu cei care îi iubesc poezia și i-au probat talentul de a reinventa poezia ca formă de artă relevantă. Kaveh Akbar predă la University of Iowa și susține cursuri de scriere creativă pentru programele de masterat de la Randolph College și Warren Wilson College. Poemele îi sunt publicate în The New Yorker, Poetry, PBS NewsHour, The Paris Review, Best American Poetry și The New York Times. Martir! este primul său roman.
Cumpăraţi cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Sebastian Grochowicz / Unsplash
scrie un comentariu