Zece zile. Atât a durat periplul meu cu romanul „Viața ca un film” de Valérie Perrin, un periplu în care s-au amestecat nostalgia, tristețea, speranța și iubirea, în cele mai diverse forme. Pentru că sunt la prima carte a autoarei, aceste sentimente sunt mult mai pregnante și mi-au dat senzația de revenire acasă, într-un spațiu în care cititorului i se validează simțămintele și emoțiile. Adevărul e că Valérie Perrin mi-a amintit de stilistica lui Virginie Grimaldi, doar că într-o variantă nediluată, mult mai ancorată în niște crezuri umane universal valabile.
În centrul romanului este istoria lui Agnès, o regizoare care trece printr-un divorț dureros și aproape rușinos. Soțul ei, un actor renumit, decide că vrea să plece din familie și se angajează într-o relație cu o altă femeie mult mai tânără și, mai ales, fostă colegă de platou. Paradoxul dureros e că tot Agnès a ales această metresă ca să-i fie tovarășă de film. Ruinată de pierderea bărbatului cu care spera să îmbătrânească, Agnès mai primește o lovitură: află că mătușa sa, Colette, a decedat pentru a doua oară. Cum e posibil? O știa moartă de câțiva ani… Și, cel mai important, cine zace în primul mormânt?
Ceea ce pare inițial un roman misterios despre apariția și moartea tainică a unei femei, se transformă încet și sigur într-o saga de familie. Personajul nostru central spune despre sine:
„Mă numesc Agnès Dugain, născută Septembre. Sunt fiica lui Hannah Ruben, violonistă, și a lui Jean Septembre, pianist. Am păstrat numele fostului meu soț, Pierre Dugain. Oficial, ca să-i păstrez numele de artistă; neoficial ca s-o enervez pe noua lui parteneră de viață.”
Dincolo de istoria centrală, aflăm detalii despre Colette, mătușa anostă care „dacă s-ar aranja un pic, ar fi drăguță”. Doar că nimic din ce știe Agnès nu pare să fie adevărul complet, ci, dimpotrivă, aparențele sunt ca un puzzle pe care eroina trebuie să-l rezolve.
Romanul „Viața ca un film” pare să fie o misiune complexă pentru autoare, oferindu-ne, dincolo de istoria centrală, o sumă de experiențe imersive: referințe la muzică și filme, discuții despre firea umană, o multitudine de momente meditative în care se împletesc trecutul și prezentul.
Un mare atu al cărții este maniera impecabilă de construcție a narațiunii. Acele împletituri de planuri temporale nu au știrbit din atenția cu care vrei să traversezi aceste istorii. De fapt, am avut senzația că mi se încredințează o istorie memorabilă, un secret de foarte mult timp uitat.
În cele zece zile cât am citit cartea, am trecut de la o stare la alta și mi se pare că anume acesta e scopul scriitoarei: să ne arate cât de vulnerabili putem fi în fața destinului și cu câte secrete putem conviețui de-a lungul vremii. Acele mici compromisuri, din care este compusă viața, par a fi în romanul nostru pietre de fundament.
Nu știu dacă voi exagera sau ba, dar cartea aceasta e de o sensibilitate și de o tristețe cum n-am întâlnit de foarte mult timp. Este un roman despre fragilitate, penitență, iertare și despre clasicul motto: „părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții”. Dar, în special, este o carte despre fața umană a vieții și despre cum trebuie să învățăm să ne iertăm pentru simplu fapt că trăim viața așa cum simțim.
Valérie Perrin, „Viața ca un film”, Editura Litera, anul publicării: 2025, nr. pagini: 640, traducere: Andreea Năstase
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Fredrik Öhlander / Unsplash
scrie un comentariu