Cunoscut deja pentru romanele Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018) și Contaminare (2019), publicate la Editura Polirom, Mihai Radu menține ritmul unui scriitor prolific, publicând recent volumul Repetiție pentru o lume mai bună.
Dacă s-ar putea da un premiu doar pentru cât de tranșant poate fi protagonistul narator în literatură, atunci pe podium s-ar afla și acest titlu. Nici de această dată Mihai Radu nu se dezminte. Realitatea înfățișată nu e șlefuită la colțuri, nu e ascunsă de o poleială strălucitoare, nu vrea să îndulcească impresiile nimănui.
Dimpotrivă, cititorul cade, de la bun început, în capcana unei realități dure, una în care lipsa de empatie a fiului care se vede nevoit să aibă grijă de tatăl de 85 de ani provoacă instantaneu un disconfort. Conacul Speranței se închide, iar bătrânul senil cade în sarcina fiului, revine sub forma unei responsabilități nedorite. Nicio piesă nu este așezată așa cum trebuie în viața lui Paul, nici Patricia, o iubită care își are și nu-și are locul în viața sa, nici fosta soție, Mădălina, nici fiica, Lavinia, plecată în altă țară. Lanțurile care îl obligă sunt și cele care provoacă, adesea, reacții neînțelese de ceilalți, dar cât se poate de firești și aproape naturale în mintea lui Paul. Secretul pe care îl deține îi alimentează – iar aici e lovitura de final a romanului – comportamentul care pe ceilalți îi intrigă sau dezgustă.
Copilăria e analizată lucid, chirurgical, cu fragmente care compun un portret de început al celui care, la maturitate, avea să analizeze din nou o viață la fel de destrămată:
„Pe-atunci, eu existam și nu existam: eram intermitent. Reprezentam un fel de contract între mama și tata, frica mamei de-a fi părăsită, abandonată, motiv pentru care mama mă împingea mereu spre tata, iar pe tata îl împingea spre mine. Așa simțeam. Și ce mai reprezentam: mai reprezentam și un fel de păpușă pe care după ce te joci cu ea o bagi în cutie. Da, în micul coșciug de carton. Mara avea niște păpuși la ea pe șifonier băgate toate în cutii de carton. Printre ele și o mireasă de care îmi era frică. Era un cimitir acolo, pe șifonier, asta îmi imaginam, cu nefericita mireasă în cel mai tragic rol. Matrioșka de coșciuge își făcea numărul, își întindea dominația.”
Nu există nicio încetinire a acestui ritm în care realitatea să pară mai blândă, în care să existe vreo dovadă că viața ar putea fi rescrisă sau că au existat momente în care un bine universal a învins, măcar parțial.
Felul în care manevrează autorul emoțiile şi sentimentele cititorului țin de o îndemânare exersată, de o destinație trasată cu atenție. Iată doar un exemplu de astfel de moment în care sarcasmul ajută această misiune:
„ – Afară cu el, pe trotuar. Cum scot americanii frigiderul vechi în fața casei, așa scoateți voi un om de 85 de ani în fața căminului de bătrâni. Poate cineva îl vrea, își mai face un an, doi treaba cu el. Niște tineri căsătoriți, la început de drum, cine știe, poate au nevoie de un bătrân, măcar până strâng bani să facă credit de un bătrân nou.”
Protagonistul e însă un maestru păpușar deplin, nimeni și nimic nu i se poate opune. Va alege, chiar și pe final, să iasă din tiparul a ceea ce se așteaptă de la el, să lase în urmă un trecut care nu i-a oferit nimic și responsabilități care nu ar fi trebuit să-i revină. Atunci când secretul e dezvăluit, piesele cad în locurile potrivite, imaginea complexă, privită de acum de la depărtare, devine un tablou cu mesaj transparent. Nuanțele de gri dispar, de acum înainte va exista doar alb și negru.
Dincolo de dialogurile în care ironiile și replicile tăioase, dure sau pline de sarcasm compun jocul neîntrerupt al acestui protagonist care aruncă zarurile după bunul plac, există și acele fragmente în care își face loc deznădăjduirea veridică, justificată:
„Ochii slăbesc, îmi spuneam, se sting în ei înșiși, carnea devine insensibilă, se transformă într-un material ca o cârpă oarecare, părul dispare, dinții mor, articulațiile înțepenesc, iar oasele se fragilizează. Fiecare e împins tot mai departe în el însuși, rătăcește spre liniștea unui punct ideal și indiferent. Corpurile nu se mai văd unele pe altele, deși stau față în față, iar irisurile s-au uscat. Îl atingi pe celălalt și ce dacă-l atingi? El însuși, de dincolo, nu poate să ajungă la propria piele, la propriul corp în care tu bați cu degetele ca într-un zid: lumea devine un parc în care oameni orbi plimbă câini orbi. Ceață neagră între corpuri și atât. Poate niște amintiri plantate ici-colo, ca niște copaci, de primăria absurdului. Nu le vezi, doar le auzi, cum ai auzi un televizor pornit într-un apartament vecin. De fapt, în timp, te convingi că nu auzi nimic, că totul a fost de fapt un zgomot de fond. Și într-un anumit moment probabil încetezi cu totul, pierzându-ți încordarea de a mai fi ceva.”
Repetiția pentru o lume mai bună devine un banc sec pe care Paul l-ar putea spune prietenilor în una dintre serile în care trăiește o nouă dovadă a lumii în care nimic nu poate fi reparat, dar în care, tot la final, se ivește și rezolvarea. Gustul amar al unei lumi autentice e îndulcit de libertatea pe care, în final, protagonistul și-o asumă pe deplin. Nu e o lume mai rea cea în care hotărâm că nu suntem datori nimănui cu nimic, mai ales dacă nu au existat tocmai premisele unei lumi mai bune. E doar o lume în care cineva decide că viața poate arăta și altfel dacă, deodată, lași în urmă tot ceea ce nu a fost așa cum ai sperat că ar fi trebuit să fie. Un roman echilibrat, onest, cu savoarea unui stil care nu încearcă decât să dezgolească artificiile inutile din literatură. Romanul lui Mihai Radu nu e o repetiție, ci un spectacol reușit.
Mihai Radu, „Repetiţie pentru o lume mai bună”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 200
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
Fotografie reprezentativă: Sasha Freemind / Unsplash
scrie un comentariu