Ce rămâne după o traumă care nu are cuvinte? În Anamneză, Clyo Mendoza caută un limbaj pentru imposibil, o scriitură care să atingă locurile interzise ale memoriei și corpului. Poezia devine vehicul al suferinței, iar trauma o forță care rescrie vocea și realitatea.
Clyo Mendoza este o scriitoare și poetă mexicană originară din Oaxaca, născută la 16 martie 1993. În 2016 publică primul său volum de poezie, Anamnesis. Mihai Marian ne oferă o traducere impecabilă a acestui volum la Editura Tracus Arte, după ce a mai publicat câteva traduceri pentru reviste din țară.
Un volum de texte confesive, cu o încărcătură psihologică și corporală apăsătoare, Anamneză combină stilul liric cu cel epic, într-o scriitură ce dizolvă forma clasică. Vocea poetică se rupe, ezită, se întoarce în sine.
„Ofelia vrea să recreeze lumea, dar se așază pe marginea patului să asculte peștele care se strecoară, care vine și pleacă și care se diseminează. Ofelia uită numele tuturor lucrurilor. Doar atunci când solzii se așază, ea aude ora, momentul rănii reale, viermele lui Dumnezeu. Își aude scheletul trosnind ca aerul. Ceafa rece, prevestirea rea. Tremurul fiecărei dimineți, care, după visare, o transformă într-o cicatrice-enigmă.” (pag. 20)
Ofelia e un personaj paradoxal: fragil, dar impunător; poetic, dar cerebral – „Ofelia, fruct fragil.” (pag. 53). În ea se concentrează traumele unei întregi genealogii feminine.
În Anamneză sunt abordate teme precum violența domestică, memoria disociată și erotismul ca impuls violent. Poezia devine un spațiu al inițierii prin suferință, o călătorie de descoperire și rescriere viscerală a traumei, pe marginea „patului-naufragiu” (pag. 21).
Protagonista navighează prin vise, durere, amintiri distorsionate și imagini arhaice ale familiei: viol, incest, avort, ființe dispărute. Se conturează astfel un raport intergenerațional al suferinței femicidare (subiect atât de actual azi) și al restricțiilor impuse femeii mexicane tradiționale.
Nu e o poveste liniară, ci un puzzle sălbatic, eliberator, deasupra căruia plutește o tensiune poetică de o estetică brutală.
De multe ori, în timpul lecturii, m-am dus cu gândul la Anne Carson, deși cele două nu scriu la fel. Își ating însă punctele comune în poezia ca spațiu al memoriei întrerupte, al corporalității instabile și al limbajului experimental. Dacă o privim pe Carson drept chirurgul lucid al durerii, Mendoza este nervul expus.
Încă o dată mi se adeverește ceea ce și eu păstrez ca un crez: voința scriiturii este un act de vindecare, prin însăși procesul de rememorare viscerală.
Îndemn, așadar, la lectura acestui volum zgomotos.
III
(Poemul bunicului sau sfinte duh al sfârșitului, lasă-l să vadă în întuneric)
Din nou visele îmi cer lucruri
A venit noaptea cu bucăți din carnea mea împrăștiind ramuri și oase
...A intrat și a uitat acolo toate rămășițele mele
A lăsat o lumină de care nu am nevoie
...m-a lăsat fără odihnă
Să închid ochii înseamnă să mă îngrop în lumină
Nu pot privi pe nimeni
nu înțeleg ce spun nu-mi place
pentru că visele m-au smuls din lume
și îmi cer să mă arunc în întunericul alb
din care vin. (pag. 8)
Clyo Mendoza, „Anamneză”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2025, nr. pagini: 64, traducere: Mihai Marian
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: amjd rdwan / Unsplash
scrie un comentariu