Am ajuns la „Silex”, a treia carte pe care George Cornilă a publicat-o la Editura Polirom, după ce am văzut că primeşte premiu după premiu. „Observator cultural” şi „Radio România Cultural” sunt două instituţii care au apreciat cartea şi care, alături de impresiile celor care scriu în online despre literatură, m-au determinat să-i ofer prioritate lui „Silex”. Micul interviu de aici e consecinţa impresiilor mele ultrafavorabile. Vă rog să-l descoperiţi pe George Cornilă şi vă rog să citiţi „Silex”.
Dragă George, am citit cu entuziasm romanul tău atât de apreciat, „Silex“. Şi pentru că, la rândul meu, am tot amânat să-l citesc, vreau acum să-i conving şi pe alţii să-l citească mai repede. Ferindu-mă de laude excesive, deşi mi-e greu, aş începe prin a remarca stilul tău, de o continuitate a povestirii şi o armonie a frazelor neobişnuite. M-au surprins scriitura atât de sigură şi de plină de voluptate, şi bogăţia lexicală. Spune-mi, te rog, cum scrii în general şi, apoi, cum ai scris cartea asta? Cât de mult ai rescris şi de obicei cât de mult stai pe o frază, pe un paragraf?
Îți mulțumesc tare mult pentru apreciere și pentru nobilele intenții, dragă Costi. Știu că, la fel ca mine, ești un cititor avid, așa că reacția ta mă bucură nespus. Cum scriu? Răspunsul nu e tocmai spectaculos, căci, ca oricine, mă așez la masa de lucru și îmi dau voie să mă revărs pe hârtie sau pe ecran. Mă documentez înainte pentru un plan pe care adeseori nu-l respect, pentru schițe și fișe de personaj pe care apoi le ignor, și mă las în voia cărții, mă plimb prin carte, vorbesc cu oameni închipuiți, văd, gust, adulmec, pipăi, mă las surprins, ca orice călător ajuns într-o lume nouă.
Mi se întâmplă să concep o carte doar pentru a o lăsa ani întregi într-un cotlon al minții, adăugând câte un strat la intervale aleatorii, dar când mă apuc de lucru scriu impetuos, oricât îmi permite timpul, șapte-opt ore pe zi, dacă e posibil, interval în care nu am nevoie de mare lucru – apă, cafea, tutun, ocazionalul Old Fashioned. „Silex” a prins contur de-a lungul anilor – factorul declanșator s-a produs prin 2012 –, dar scrierea propriu-zisă a decurs lin, fără pauze, fără blocaje, până când am simțit că am ajuns la capătul poveștii, deși e o carte la care aș fi scris cu bucurie tot restul vieții. Structura sa, creierul mecanic din spatele colii, în fapt un apeirogon pe diagonalele căruia am construit microsisteme, mi-ar fi permis s-o fac.
Rareori citesc ce am scris până ajung la final. Ceea ce ai citit e, cu excepția câtorva corecturi și adăugiri, chiar prima variantă. După ce termin de scris, citesc, și dacă-mi sună bine, las manuscrisul la dospit. Dacă-mi sună bine și la recitire, îl trimit editorilor. Sigur, procesul poate fi diferit de la o carte la alta. Sunt unele pe care le-am dat gata în mai puțin de două luni, sunt altele la care am lucrat, cu intermitențe, câțiva ani. Am în sertar a șaptea versiune a unui manuscris început în 2017 – și nu cred că e cea finală.
„Silex“ însă a fost, cred, cel mai firesc lucru pe care l-am scris vreodată, poate și pentru că l-am scris așa cum am vrut, fără să respect vreuna dintre așa-zisele reguli predate la cursurile de scriere, fără să mă gândesc la vandabilitate sau la ecourile critice. Cred în sinceritate, a omului și a scriitorului, și mă bucur să trăiesc împlinirea unei cărți care nu și-a dorit altceva decât să ajungă la cei care, fără să știe, o așteptau.
Tot aici, cum şi când scrii? Ai o anumită rutină legată de asta, anumite locuri în care dai randament? Bei vin roşu pentru inspiraţie, ceai negru, apă plată?
Prefer să scriu dimineața, cu ibricul de cafea la îndemână – ultimele mele cărți au fost scrise aproape integral în zori, cu doar câteva heirupuri în weekenduri și concedii. Dar nu sunt pretențios. Scriu oricând și oriunde, în bucătărie, în timp ce învârt în ciulama, pe peron, pe plajă, pe o bancă în parc, în pauza de masă, în autobuz, la cârciumă, în anticamera unui cabinet de stomatologie. Am învățat că nu e bine să te împotrivești scrisului. O idee nescrisă e, de multe ori, pierdută pentru totdeauna. De aceea am mereu la mine un caiet. Aș fi scris chiar și pe masa de operație, dacă mi s-ar fi permis – din păcate, anestezia generală mi-a șters ideea, bineînțeles sclipitoare, pe care n-am apucat s-o notez.
Mai povesteşte-mi despre manuscrisul romanului „Silex“, aşadar despre ce a fost înainte de publicare. Cum ai ajuns cu el la Polirom şi cât de uşor ţi-a fost acceptat? Ţi l-a citit cineva înainte de a-l trimite către editură?
„Silex“ este al treilea volum pe care-l public la Polirom (după „Rezervația“ și „Hasdeu. Duhuri“), dar tot am avut emoții până am primit acceptul. „Silex“ nu este o carte comercială – din fericire, Polirom nu publică doar cărți comerciale. Totodată, este o carte care-i cere cititorului timp și atenție, dispoziția de a juca un joc, de a căuta, de a descoperi, de a citi alte câteva zeci de cărți care o întregesc. Parcursul meu, în acești optsprezece ani de la debut, a fost sinuos – de la anonimat deplin la un oarecare renume ca autor de proză fantastică la circumspecția cu care am fost primit ca autor așa-zis mainstream. Editorii mei au crezut însă în mine și, în special, în această carte. Le sunt recunoscător pentru asta. Cât despre lectori, singura persoană care îmi citește manuscrisele este soția mea Mina.
Romanul „Silex“ este (şi) despre cât anume din ce trăim este adevărat, dacă nu cumva suntem doar o insignifiantă parte a unei alte realităţi ori a unui vis. E frumos că se tot spune că tot ce era de scris s-a scris, dar uite cum apare o formă nouă de a spune aceleaşi lucruri, o formă fascinantă, care poate rămâne în mintea celui care citeşte. Ai avut un motiv anume pentru a merge pe tema asta?
Totul s-a scris, mai puțin ce poate scrie omul care trăiește înăuntrul meu sau înăuntrul tău sau al celor care citesc acum aceste rânduri. Nimeni n-a mai fost noi în această zi de vară. Oricât de banale ni s-ar părea uneori viețile noastre, experiența de a fi eu sau de a fi tu este irepetabilă. Poate că, pe lângă fascinația pentru modul în care ne folosim de memorie pentru a spune o poveste cvasireală despre noi înșine, „Silex“ a avut la bază o teamă, teama că într-o zi voi uita, tot ce am trăit se va pierde și astfel mă voi pierde și eu. Cu asta se confruntă protagonistul meu, care se caută în amintirile sale sau ale celorlalți, în imaginația sa sau a celorlalți. Eu sunt singurul fir care ține încă în lumea asta oameni care nu mai sunt printre noi, locuri care au fost distruse, povești pe care doar eu le știam. Cartea aceasta îmi va supraviețui și ea va feri de inexistență acești oameni, aceste locuri, aceste povești.
Impresia mea e că ai inserat şi ceva autobiografic în „Silex“. Îmi poţi spune dacă e aceasta cartea ta cea mai autobiografică?
Există multă autobiografie în „Silex“, așa cum există și în alte cărți ale mele („Rezervația“, de pildă). Era inevitabil, căci nu cred că ne putem rupe vreodată de noi înșine, nici de toate câte ne-au făcut ceea ce suntem. Mai mult, așa cum am mărturisit deja, între aceste coperte am încercat să salvez o lume care a existat doar pentru mine, oameni reali sau fictivi, locuri reale sau visate, momente reale sau închipuite. E o capsulă a timpului meu subiectiv, o boabă de chihlimbar care îmi apără de distrugere cortexul prefrontal.
Viaţa cărţilor în România nu este foarte lungă. Apar mereu enorm de multe titluri noi în comparaţie cu ce se vehiculează că s-ar citi. În contextul acesta, „Silex“ ia nişte premii literare şi se face remarcată la luni bune de la apariţie. Cum vezi succesul acesta? Crezi că „Silex“ te aduce în maximul de preţuire publică de când ai început să publici? Deşi am văzut că ai o carte de poveşti pentru copii foarte apreciată, „Toxi Foxy“ (2018)…
Da, cărțile sunt efemeridele zilelor noastre. Viața lor este cumplit de scurtă – adeseori la doar câteva luni de la lansare, o carte alunecă încetișor în uitare. Puține sunt operele contemporane care încă mai sunt citite și discutate la câțiva ani de la apariție. „Silex“ are un an și patru luni. Nu pot decât să mă bucur că încă e descoperită de noi și noi cititori și că încă se vorbește despre ea. Nicio altă carte a mea nu a stârnit atâta vâlvă și nu mi-a adus atâtea experiențe – festivaluri, lansări, dialoguri, cluburi de carte, emisiuni radio și TV, podcasturi, interviuri, multe chiar înainte să primesc Premiul Radio România Cultural și Premiul „Observator cultural“, care, bineînțeles, mă onorează și care au adus „Silexului“ o vizibilitate sporită. A fost chiar inclusă integral, în lectură proprie, în fonoteca Societății Române de Radiodifuziune. Sper că în scurt timp o vom vedea și tradusă și, cine știe, poate cândva chiar ecranizată. Pe lângă toate acestea, sunt atâtea locuri pe care le-am văzut datorită acestei cărți, atâția oameni pe care i-am cunoscut datorită acestei cărți. Oricine crede că o carte nu poate schimba vieți se înșală.
Ce cărţi sunt acum pe noptiera ta? Citeşti mai multe în acelaşi timp?
În clipa asta, pe noptieră și la piciorul patului am douăsprezece cărți. Pe raftul de priorități din bibliotecă am alte douăzeci și șase. Unele sunt strict pentru plăcerea proprie, altele sunt adunate în vederea documentării pentru următorul meu roman. Ce citesc acum: „Grădinile Finzi-Contini“ de Giorgio Bassani.
Crezi că stilul tău de scris este influenţat de ceea ce citeşti? În ce fel?
Cred că un scriitor bun trebuie să fie, înainte de toate, un cititor bun. Panteonul personal include mulți autori pe care i-am întâlnit în diferite stadii ale vieții mele și care au contribuit decisiv la formarea mea ca scriitor, poate și ca om. Când scriu, caut să rămân în lumea cărții inclusiv prin lecturi – spre exemplu, am două cărți a căror acțiune se desfășoară în secolul al XIX-lea („Diluvium“ și „Hasdeu. Duhuri“) și pe parcursul scrierii cărora am încercat să citesc doar cărți care fie au fost scrise în veacul acela, fie sunt plasate atunci. Întrucât în „Silex“ intertextualitatea joacă un rol crucial, am avut prilejul multor recitiri îndelung amânate. Nu-i exclus ca un om să poată fi reconstituit pornind de la lecturile pe care le-a avut de-a lungul vieții.
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu