Dintre cărţile citite în ultimul timp, am făcut o selecţie de şapte titluri pe care le consider recomandabile. Sper să vă ajute, în caz că aveaţi nevoie de sugestii de lectură.
Ioana Drăgan, Poveşti misterioase cu femei şi alte vietăţi, Editura Litera, 2022
Poveşti misterioase cu femei şi alte vietăţi este o antologie apărută în colecţia Biblioteca de proză contemporană de la Editura Litera. Scriitoarea Ioana Drăgan, pe care am descoperit-o cu ajutorul acestei cărţi, a avut, din punctul meu de vedere, o idee foarte bună când a gândit această antologie, deşi şi-a exprimat reticenţa chiar în Cuvântul înainte. Antologie pentru o scriitoare născută în 1969? De ce nu? Este cel mai util mod de a o descoperi pe Ioana Drăgan, care a prins aici trei dintre cărţile ei, Vietăţi şi femei (1997, Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Poveştile Monei (1999) şi Mafalda (2009). Cea mai mare calitate a acestor texte este uşurinţa cu care pot fi citite. Personajele memorabile şi cadrul familiar multora dintre cei care au trăit în România anilor 90-2000, peste care este picurat niţel fantastic, fac din prozele Ioanei Drăgan o lectură cel puţin agreabilă şi recomandabilă.
Nicolae Stan, Oglindă spartă, Editura Junimea, 2022
Scriitor experimentat şi, totuşi, parcă la marginea „atenţiei publice”, Nicolae Stan propune un roman niţel mai altfel faţă de cum am citit în ultimii ani: o proză aşezată, fără fasoane, însă menită să evidenţieze traseul excepţional al unui preot de ţară. Preotul Radu pare din start să aibă un destin deosebit. Căsătorit cu o masterandă în literatura franceză, ajunge într-un sat, Crăsani, cu o puternică amprentă istorică şi cu o populaţie deschisă faţă de relaţia cu biserica, însă încă prea rigidă faţă de ideile revoluţionare ale preotului. Nicolae Stan, prin tuşe atente şi cu numeroase detalii ce ţin de spaţiul şi mentalitatea satului descris, se foloseşte şi de realismul magic pentru a spune povestea transformării preotului de ţară, care se va vedea prins între idealismul său şi conservatorismul sătenilor. Am apreciat foarte mult comprimarea textului – uşor, Nicolae Stan ar fi putut să scrie un roman de 400 de pagini. Au ieşit până în 140 de pagini despre ce înseamnă să crezi până la capăt în ideile tale şi în destinul tău.
Mihnea Mihalache-Fiastru, Tehnologia expunerii universale, Editura Dezarticulat, 2021
Volum de debut, republicat la Editura Dezarticulat în 2021 după ce apăruse în 2018 la FrACTalia, Tehnologia expunerii universale este un soi de proză documentară cu privire la Bucureştiul anilor ’80, cu accent pe magazinele aşa-zis universale Cocor, Unirea, Victoria sau Mama şi Copilul (cunoscut şi ca La Vulturul de Mare cu Peştele în Ghiare). Autobiografic, volumul are ca puncte forte relaţia copilului-narator cu bunica lui, Nini, alături de care colindă oraşul, şi felul în care indiferent de poziţia socială şi de locul de muncă, în perioada de dinainte de ’89 foarte importante erau cunoştinţele şi schimbul de servicii ori relaţii. Peste asta, copilul este mereu urmărit de „fantoma” răului, o frică mereu în umbră, sufocantă. Stil simplu, realist, într-un debut interesant.
Veronica D. Niculescu, Jurnalul unui cuib, Editura Polirom, 2021
O carte de o delicateţe şi o sensibilitate deosebite. Un exerciţiu de contemplare, într-o bijuterie literară şlefuită cu răbdare şi dragoste de Veronica D. Niculescu. Nu ştiu de ce m-am ataşat mai tare: de familia de pescăruşi urmărită de scriitoare de la fereastra apartamentului său bucureştean sau chiar de personalitatea celei care scrie, de emoţiile ei în relaţie cu nişte vietăţi atât de diferite şi totuşi atât de asemănătoare cu noi? Jurnalul unui cuib m-a impresionat prin firescul său, prin naturalul său, şi m-a emoţionat cum nu credeam să o facă.
Nicoleta Beraru, Regăsirea, Editura Siono, 2022
Tangenţial, şi romanul Nicoletei Beraru, Regăsirea, surprinde România de la graniţa anilor ’90, datorită unui arc de timp care oglindeşte destinul a două prietene, Liana şi Veronica. Apărut la Editura Siono, în anul 2022, volumul pune în paralel două vieţi. Liana este genul fetei studioase, cuminţi, în timp ce Veronica se bucură de popularitate şi este mai degrabă ceea ce numim „uşurică”. Cum le schimbă anii pe amândouă şi cum se strecoară ele printr-o societate în transformare puteţi afla din Regăsirea, o carte al cărui mesaj este pozitiv: „orice întuneric îşi are raza sa de lumină”.
Viorica Răduţă, Un calcan pe Lipscani, Casa de pariuri literare, 2021
Puţini scriitori de azi au forţa şi pasiunea de a se apleca spre trecutul unei localităţi şi a-l analiza cu date şi fapte, pentru a-l filtra apoi în scop narativ. Însă Viorica Răduţă, de care m-am ataşat odată cu Vremea Moroiului (2015) şi cu Oraşul închis (2017 – aici era vorba despre Rîmnicu Sărat), arată încă o dată în Un calcan pe Lipscani că monografiile „altfel” sunt fix genul său de proză, ca o haină care pică bine doar pe o anumită persoană. Cartea aceasta nu este o lectură simplă şi se prea poate ca de multe ori să simţiţi nevoia să notaţi cu creionul câte ceva într-o agendă sau pe un bilețel, însă deceniile privite în retrospectivă şi istoriile personale vă vor oferi până la urmă plăcerea unei lecturi speciale. Un volum dens, de la o voce deja consacrată.
Anca Vieru, Fără poză de profil, Editura Polirom, 2022
Fără poză de profil, de Anca Vieru, este una dintre cele mai bune cărţi de proză scurtă apărute în România ultimilor 10-15 ani. Din cele „zece povestiri şi o poveste”, parcă niciuna nu te atinge mai puţin ca alta. Fiecare în felul ei, în ritmul ei, are ceva din perfecţiunea textului atent şlefuit. După Felii de lămâie şi Spulberatic, Anca Vieru confirmă că este una dintre scriitoarele noastre de azi cele mai talentate. Ştie cum să pună conul de lumină pe scenă, ştie unde să taie şi unde să pună punct. Iar dincolo de toate acestea, îşi alege subiecte dintre cele mai surprinzătoare. Aştept cu nerăbdare următoarea ei carte.
scrie un comentariu