Simona Sigartău (născută în 1993, în Gheorghieni) este poetă, prozatoare și profesoară de limba și literatura română în Sibiu. Doctor în Filologie cu o lucrare despre relațiile de putere și comunitățile periferice în proza douămiistă (2021), a publicat în revistele Poesis Internațional, Matca literară, Familia, Revista de povestiri. În anul 2024 debutează cu volumul de poeme, Singuri sub râsetele familiilor perfecte, apărut la Casa de editură Max Blecher.
Singuri sub râsul familiilor fericite este, fără niciun dubiu, un volum autobiografic, în care poeta vorbește despre sine, despre etapele sale de formare, despre principalele sale cumpene, precum și despre identitatea sa din prezent. Cele patru secțiuni ale volumului surprind patru momente cheie din viața poetei: în Șapte spițe este ilustrată copilăria aparent fericită, în Jocul cămeșii este vorba despre adolescența trăită sub presiunea perfecțiunii și experiența ratării în dragoste, în Marile teme, despre episodul nașterii fiului său, iar în Frumoasă, frumoasă și stinsă, avem un autoportret al poetei la timpul prezent, cu accentul pe starea sa de mamă singură care și-a asumat 100% și maternitatea și singurătatea.
Spuneam mai sus, referitor la poemele din prima secțiune, că ilustrează copilăria aparent fericită a poetei. Și nu întâmplător am pus accentul pe acest „aparent”, ci tocmai pentru că acesta este cuvântul cheie, poate pentru întregul volum, întrucât poeta a fost condamnată încă din copilărie să lupte singură pentru a desluși, pentru a discerne diferența dintre aparență și esență. Și aceasta deoarece toată lumea din jurul ei avea grijă să îi inducă o realitate falsificată, trucată, jucată, măsluită, sub pretextul de a o proteja, fără însă a ști că o cunoaștere reală a adevărului familial (poeta trăind în sânul unei familii în care disfuncționalitatea căpătase statut de regulă, din cauza unei traume transgeneraționale netratată la timpul potrivit), ar fi putut funcționa inclusiv ca niște anticorpi emoționali pentru mai târziu.
Cel mai relevant poem în acest sens este Paradox, pe care, în ciuda dimensiunii sale generoase, îl voi cita în întregime pentru că altfel nu aș surprinde esențialul:
„pe mine părinții mei m-au dorit/ pe mine părinții mei nu m-au bătut/ nu m-au umilit/ mi-au cumpărat tot ce au putut/ și mi-a făcut tata cruce pe frunte în fiecare seară/ eu nu am fost un copil abuzat/ și câteodată mă întreb dacă am ceva de spus în poezie/ aici unde se varsă toată mizeria omenirii/ dacă pot vorbi despre traumă din patul meu călduț/ din care îi scriu mamei în fiecare seară că îi mulțumesc// eu nu am fost un copil abuzat și de aceea scriu/ pentru paradox/ pentru că au lăsat pe umerii mei o tristețe zilnică/ un trai în provizorat/ și nu știu ce să fac cu mine/ atunci când mi se spune cât sunt de binecuvântată// eu nu am avut vacanțe la bunici/ am avut vizite și rezistență la sudalmă/ am avut un leagăn de lemn făcut în clipe de luciditate/ și mă legănam tot mai tare când bunica plângea/ am avut urechile capsate de o mamă care spune/ că nu e vorba despre mine, că e crucea ei./ am avut vizite la pomohaci și la mănăstiri care promiteau liniște/ și la medici care acceptau șpagă/ am avut plânsul mamei încă o dată și încă o dată și încă o dată/ și am crescut cu întrebarea ce o să ne facem când cade X Y Z/ cine pleacă cine îngrijește cine rămâne// eu nu am fost un copil abuzat,/ eu am fost un copil dorit și iubit/ și am gustat în fiecare vizită numai fructe putrede/ numai rugăciuni de rezistență, nu îmi amintesc să fi cerut cineva/ altceva decât să rezistăm/ și toată viața mea a fost despre a rezista până crapă vreunul/ și așa se eliberează/ și spațiul și durerea// eu am fost un copil iubit și dorit/ părinții mei nu au știut niciodată că am ochi să văd/ și urechi să aud/ și au crezut că dacă nu e în bucătăria mea, atunci nu există/ tot alcoolul și blasfemia// lovitura din dosul palmei și bagajele făcute în pripă/ fiica 1 bolnavă, fiica 2 bolnavă/ mama mea obosită mama mea tristă// eu am fost un copil iubit și dorit/ dar bunica a plâns mereu în brațele mele și mi-a spus că avem o plată grea/ și am promis că eu nu, eu nu/ și când mi-a fost greu bunica a spus că e plată de neam/ și a plâns iar./ Bunica nu are voie să plângă pentru că activează neputința lui/ plânsul bunicii mută dealurile și el nu vrea să mute nimic/ plânsul bunicii dărâmă icoanele din casă și el rămâne stăpân.// am fost un copil bun și iubit/ și în sat trebuia să spun că sunt nepoata lui/ și oamenii oftau și întrebau dacă bunica mai poate.// eu am fost un copil iubit/ dar părinții mei nu au știut că îmi vor lăsa moștenire/ o simplă nevoie de a vedea cum viața trece/ cum moartea e eliberare/ cum loialitatea este ceea ce ne dă o minimă șansă la mântuire/ părinții mei m-au învățat să fac ce e de făcut și atât/ iar eu am fost ascultătoare/ și nu am vrut decât să îi fac fericiți atunci când închid/ poarta bunicii// eu nu am fost un copil abuzat, am fost un copil dorit/ dar mama a lăsat în brațele mele toată tristețea ei/ și când a venit pe lume fiul meu,/ nu am știut cum să smulg de pe sfârcuri/ loialitatea/ așa că mi-am hrănit fiul/ și l-am făcut frate cu teamă de viitor”.
A se observa inclusiv crescendoul pe care Simona Sigartău îl imprimă acestui poem-mărturie, acestui poem-eliberare, acestui poem-vindecare. Deși finalul nu ne lasă chiar impresia unei vindecări. Dar până la sfârşitul volumului, se va vedea o schimbare în direcția aceasta.
Așadar, avem în paginile acestei cărți durerea unui fost copil iubit, dorit, dar nefericit, pentru că în mod surprinzător pentru familie, a avut ochi să vadă și urechi să audă și mai ales inimă să simtă toată nefericirea generalizată din jurul său. Putem vorbi, în acest caz, și despre o lecție fundamentală de parenting: nu este suficient să iubești un copil, trebuie să îi și asiguri un mediu de viață fericit pentru ca el să crească frumos.
În secțiunea a doua, Jocul cămeșii, avem continuarea poveștii de „succes” a copilului iubit: crește, este educat impecabil, la școală are numai rezultate frumoase, pentru că acasă nici nu există concepția unei alte note decât 10 (zece), devine olimpic, devine cel mai bun, dar nu dezvoltă rezistență la eșec. Și eșecul apare. Nu în carieră, ci în dragoste, adică în esențial. Dragostea trece, se ofilește, moare, pleacă, dar rodul ei rămâne. Așa se face că poeta se trezește în situația de a fi mamă singură.
Despre fricile legate de nașterea copilului și apoi de creșterea sa, este vorba în Marile teme. Desigur, este vorba și despre suportarea stigmatului de mamă singură, apoi pe acela de mamă care încearcă să își refacă viața emoțională, fără însă a-și neglija copilul, apoi pe acela de femeie care a eșuat din nou în dragoste și care se pregătește să îmbrățișeze singurătatea.
Secțiunea finală, Frumoasă, frumoasă și stinsă, este despre prezent și viitor. Despre cum se vede poeta pe sine astăzi, după toate experiențele traumatizante de care a avut parte. Descoperim o Simona 100% asumată, care nici nu se laudă că ar fi depășit toate traumele, nu ni se înfățișează ca o preoteasă zen, pregătită să ne dea lecții de viață, ci ca o femeie pregătită să își dea restart vieții, să lase totul în urmă și să își mai dea o șansă la iubire, la fericire, nu înainte însă de a se fi rupt cu totul de trecut, de familie, de preconcepții, de stereotipuri, de cruci, de plăți de neam, de traume transgeneraționale:
„Va veni o zi în care o să îți bată inima din piept/ Va fi bine, va fi atât de bine încât o să îți fie frică./ O să vină o zi în care o să închizi ochii și o să te arunci/ și vor țipa la tine/ că ar putea să fie tatăl tău/ că nu are limba ta/ că nu are țara ta/ că nu are religia ta/ și vor țipa și tu o să te tot duci,/ cu încăpățânarea cu care le-ai rupt mereu capul/ dragă Simona/ por fin/ asta e iubirea”.
Așadar, Simona Sigartău debutează în forță, ca o poetă cu voce deja formată, cu un mesaj de transmis, cu un timbru percutant, sfredelitor, cu o scriitură limpede, care curge fără poticniri și care ajunge la destinație, în mintea cititorului, unde răstoarnă stereotipuri și preconcepții și unde face lumină.
Simona Sigartău, „Singuri sub râsetele familiilor perfecte”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2024, nr. pagini: 122
Cartea poate fi cumpărată şi de la: carturesti.ro. Cumpărând cărţi prin acest link, citestema.ro primeşte un mic comision care ajută la gestionarea site-ului, fără ca preţul plătit de dumneavoastră să se modifice. Vă mulţumim!
Dacă doriţi să susţineţi şi altfel site-ul, click pe codul QR sau scan:
Fotografie reprezentativă: Ricardo Gomez Angel / Unsplash
scrie un comentariu