Volumul de debut al biancăi ela, „poame divine”, poate fi descris ca un volum despre marginalitate și inadecvare, despre deconstruirea structurilor heteronormative și patriarhale, o rescriere și revendicare a identității dintr-o poziție feministă asumată.
Literatura feministă este o formă marginală de exprimare artistică, se opune ideii de canon, deoarece canonul literar a exclus sistematic vocile marginale, considerându-le „neconforme” cu valorile tradițional-patriarhale. Reprezentările literaturii canonice exclud experiențele și identitățile marginale, iar dacă încearcă totuși să le reprezinte creează imagini negative ale Celuilalt, experiența fiind apropriată, orientalizată și stereotipizată. Literatura feministă acordă o atenție sporită atât reprezentării, oferind o voce identității și experienței marginale, cât și procesului de emancipare, revendicare și recontextualizare a acestora.
Volumul biancăi ela surprinde revolta față de cultura patriarhală și instituțiile influențate de ea, printre care și Arta, care nu acordă femeilor același drept ca bărbaților. („femeile trebuie să poarte în public/ tot felul de structuri de mare rafinament/ să nu se afișeze în lumea/ literară/ așa, fiștecum, necoafate/ să nu scrie titluri ridicole pe cărțile de poezii/ că râde lumea/ literară/ de ele”, Dați-mi mie cuvintele, p. 29). A fi femeie într-o societate puternic patriarhală, cum este cea românească, reprezintă o stare de neliniște, de inadecvare, o continuă revoltă față de „tradiție” („dacă te bate gândul și te/ încumeți/ să aspiri/ la a fi scriitor/ deși, acum, serios…/ mă rog, în fine/ oricine poate să încerce/ e libertate/ sunt șanse egale/ nu te împiedică absolut/ nimeni – nimic”, bianca ela, p. 31). Scrisul, semnele, limbajul cu totul pentru bianca ela au un rol important, cel de (re)construirea a unui spațiu sigur, de supraviețuire în interiorul culturii patriarhale. Scrisul devine o regăsire, o întoarcere, un loc în care orice e posibil, inclusiv schimbarea. („mă joc cu Spiritul lumii/ în timp ce «eu» îmi schimb forma,/ «noi» ne schimbăm forma/ și Lumea își schimbă forma// scriu mitul așa cum vreau să-l devin”, poem cu și pentru Gloria E., p. 54).
E greu să rezumi literatura feministă la o serie de teme specifice, pentru că literatura feministă poate lua orice formă – trăsăturile predominante sunt contestarea structurile tradițional-patriarhale și awareness-ul față de modul în care cultura patriarhală ne-a deformat percepția asupra lumii din jur. Femeile nu își găsesc locul în lumea literară, limbajul a fost atât de internalizat și normalizat, încât atunci când multe vorbesc despre ele își pun eticheta masculină. („Dar când femeia excepțională/ nu vrea să fie decât poet/ într-o lume în care „poetă”/ încă mai sună ridicol”, dac-aș fi poet (2), p. 37; „trăim în marginea ascunsă,/ la Frontieră,/ acolo unde scriu poetele/ luptătoare”, poem cu și pentru Gloria E., p. 55) Acest lucru se întâmplă pentru că într-o societate patriarhală, puterea aparține bărbaților.
Temele din „poame divine” sunt variate, bianca ela scrie despre abandon, hărțuire, inadecvare, despre eliberarea prin scris. Poemele oferă o senzație de eliberare și înțelegere, de regăsire a vocii, pe care cultura patriarhală ne-a amuțit-o multora dintre noi, atât cititoare, cât și scriitoare. Poemele biancăi ela trimit la o vindecare comună: „Strămoașele noastre n-au avut de ales și au trăit vieți una/ cu pământul; puțină lumină a intrat în bordeiele lor, puțină/ apă le-a spălat corpurile, puține degete le-au dezmierdat cu/ adevărat./ Ele au fost pământ și doar pământ și n-a fost bine./ Ele au fost cântec îngânat și spasme și spume și flăcări, doar/ suflul care vrea să trăiască. Și n-a fost bine./ Și toată viața lor a fost/ și/ pentru ca noi să putem vorbi deslușit”, III. Walde. Oasele (jurnal de toamnă), p.71).
Volumul „poame divine” este reprezentativ pentru literatura feministă din România, acesta deconstruiește valorile și normele culturii patriarhale, schimbă perspectiva și își plasează cititoarele și cititorii în interiorul identității și experienței feminine. Poemele și modul în care bianca ela folosește limbajul creează un safe haven în fața patriarhatului, atât pentru cititoare/cititori, cât și pentru scriitoare/scriitori.
dac-aș fi poet (2) (pp. 33-38)
(cu tot ce înseamnă cuvântul
în limba pe care se întâmplă s-o vorbesc)
(adică inclusiv cu
ă-ul din coadă, mut,
rușinos)
aș copia cât aș putea de bine
cuvintele acelui celebru poet al singurătății
care obosise de atâta iubire pentru cuvintele frumoase.
aș repeta după ea
alfabetul cel nou
în care fiecare literă să ne inventeze sângele.
Ascultați! aș striga și eu.
Ascultați!
Aceasta este o femeie care a venit, periculos, tot mai aproape
de sine.
Și-a contemplat tinerețea.
A deschis dulapurile, a spart oglinzile, a hotărât de una singură.
S-a iubit, stând cuminte și dulce, într-o băltoacă de cuvinte.
Și-a îmbătrânit când evenimentele o ocoleau cu o precizie
dubioasă.
Ascultați! această femeie spunea că-și dorește
o nevroză ca o mătase
după care să fie și mai iubită
și după care
fluxul feminității ei să asalteze lumea
să o vindece (să o vindece)
comoară
enigmă
și vomă
Ascultați!
Pentru că
acesta e un poem distrus
pentru moment,
eu sunt distrusă
ace(a)st(ă) poet(ă) putea să-mi fie soră
sunt versuri de-ale (ei)lui în timpul cărora
visez că ne rostogolim împreună
pe străzi
ca un animal s/fe/e/ric/it
și încă
netăiat.
gândul (ei) îmi pătrunde în oase
văd oglinda
și-o rochie albă, cu volane și cu cordon
și broască
și grădină de trandafir.
și-apoi
sunt versuri de-ale (ei)lui după care
îmi vine să
scutur energic cearșafurile, să deschid ferestrele
și din gura mea să zboare cuvintele, cu tot cu oraș:
să locuiești azi în apartamentul tău
de la orice etaj intermediar
dintr-un cartier proletar
se cheamă privilegiu.
apartamentul e o comoară
în văzul tuturor
Nevroza nevestelor
nu-i abur, nu e mătase.
Nevroza nevestelor e suferința nevestelor
și suferința nu vreau s-o mai îndes în șifonier, printre eșarfe.
Nu există femei comune și femeie excepțională.
așa cum
există bărbați și bărbat bun
bărbatul bun e un pic sau mai mult femeie
și nu se teme deloc de el însuși din cauza asta.
tremurul vocii
gesturile moi
grija de a nu răni
îndoiala: poate nu-s îndeajuns de bun ca să creez
poate n-am corpul potrivit
poate că nu voi fi ales de bărbat
poate că nu voi fi lăsat să vorbesc
și nu voi scrie.
Și:
Dacă voi fi sfâșiat?
Bărbatul bun și-a îmbrățișat prietenii
s-a cuibărit în pieptul lor
s-a lăsat mângâiat măcar o dată de alți
bărbați buni
fără să urască de nimeni.
Dar când femeia excepțională
nu vrea să fie decât „poet”
într-o lume în care „poetă”
încă mai sună ridicol
femeia excepțională nu face nimic nou.
aici e numai patriarhat
îmi vine
să las să curgă numai cuvinte urâte
aici e numai misoginie
introiectată
aici e numai reproducere monotonă: e numai moștenire
iată un alfabet care arată că
sângele
unora ca mine
nu e cerneala potrivită
pentru poezie
cum se făcea ea pe vremuri.
Astea fiind zise,
mai plâng,
nu vreau s-o întrerup și s-o tulbur.
Dac-aș fi poetă, i-aș copia cântecul
notă cu notă
recunoscătoare și mulțumită.
Vreau s-o primesc
pe poetul singurătății
în camera mea
de la etajul 1, dintr-un bloc proletar
nu-i neg suferința
nu-i anulez experiența
pașii mei acrobatici
tot mai experți
pe sârma dintre epoci
aș vrea
să plutesc ușor
între vremuri
și să spun și adevărul meu
în timp ce mângâi în palmă
cuvintele ei,
ale poetului care putea să-mi fie soră.
bianca ela, „poame divine”, frACTalia, 2021, nr. pagini: 105
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Jonathan Knepper pe Unsplash
scrie un comentariu