Am trecut de multe ori peste Dâmbovița, râul subțire și tenace care traversează Bucureștiul de la nord-vest la sud-est. L-am cunoscut tumultuos și limpede în lunile de primăvară, dar și scăzut și murdar în lunile caniculare. Cel mai des l-am trecut pe la Piața Unirii, unde iarna fotografiam uneori pescărușii, unde vara ne putem azi bucura de micile terase amenajate pe malul stâng, până spre Biblioteca Națională, dar și de fântânile arteziene dinspre Casa Poporului. Pe la Națiunile Unite și la Izvor umblam adesea într-o vreme când dădeam meditații în zonă și trebuia să schimb autobuzul 104 cu 385 sau 136. Mă opream uneori să mă uit la valuri, la culoarea frunzelor din copacii de pe margine, la balustrada scorojită și la păsările mereu în mișcare. Mai spre sud, la Podul Mihai Bravu ajung aproape săptămânal, ca să intru în cel mai apropiat Lidl, și rămân câteva clipe la râu, unde sunt uneori pescari cu undițele întinse, dar și ambalaje aruncate aiurea prin iarbă sau în apă.
În general, între apă și om există o legătură foarte strânsă. Aproximativ 60% din corpul uman adult este format din apă. Un nou-născut are în corp 80% apă. La bătrânețe apa din corp ajunge pe la 50%. Îndemnul public de a bea doi litri de lichide pe zi are drept scop menținerea unui procent de 70% apă în corp.
Nu întâmplător, aceeași proporție de apă există și pe Pământ, din care 97% este sărată și doar 3% dulce, din care 2% gheață și 1% apă dulce accesibilă. În ultima categorie se înscriu și râurile, care acoperă doar aproximativ 0,1% din suprafața planetei. La scară planetară, pare nesemnificativ. La scară individuală, fără apă, omul obișnuit nu rezistă mai mult de trei zile.
Dar apa nu este doar o priveliște și o sursă a vieții biologice. În eseul său despre originea limbilor din 1781, filosoful elvețian Jean-Jacques Rousseau ne amintește legenda potrivit căreia, odinioară, „în zonele aride, unde apa era accesibilă numai din fântâni, oamenii erau nevoiți să o scoată cu rândul, să se pună de acord cum anume, acela fiind punctul de origine al formării societăților și al limbilor în țările calde, atunci s-au format primele relații de familie, atunci au avut loc primele întâlniri dintre sexe, acela a fost adevăratul leagăn al civilizației: din apa de cristal a fântânilor au apărut primele flăcări ale dragostei“.
Cercetătorul Jean-Pierre Le Bourhis a observat că, deși legenda aceasta socio-hidraulică prezintă apa ca pe un element central și idilic, „socializarea“ apei a rămas de-a lungul timpului un proces complicat și insuficient explorat.
În ultimele pagini din volumul Nu am fost niciodată moderni (1991), filosoful francez Bruno Latour scrie despre ceea ce el a numit „parlamentul lucrurilor“, prin care își imaginează că tot ce nu este uman – elementele din mediul înconjurător – ar putea avea reprezentanți într-un fel de parlamente (de la verbul parler, a vorbi), locuri unde se expun, se discută și se soluționează diverse probleme referitoare la lucruri odinioară ignorate de viața publică.
Inspirat de această metaforă, Jean-Pierre Le Bourhis dă câteva exemple de „parlamente ale apelor“ într-un amplu volum cu articole intitulat Making things public: atmospheres of democracy (2005) editat de Bruno Latour și Peter Weibel. Acestea sunt situații în care s-a decis soarta unor bazine hidrografice: de la decizii despotice din istoria Egiptului și a Chinei la decizii contemporane mai democratice privind, de pildă, transformarea deșertului californian într-o câmpie fertilă, navigabilitatea fluviului Rin, reamenajarea râului Dordogne sau consiliile apelor din Olanda.
Deși dezbaterile contemporane par mai democratice, Le Bourhis atrage atenția că diferiții reprezentanți ai apelor vin cu studii și rapoarte, analize și elemente vizuale, dar aceste tehnici de reprezentare nu sunt suficiente pentru a conduce la o viziune colectivă acceptată de părțile invitate la dezbateri. Apar acuzații privind manipularea datelor sau suspiciuni privind interpretarea și selecția lor. Apele nu sunt suficient de bine echipate cu instrumente incontestabile care să le asigure o identitate solidă și evidentă. Totuși, „parlamentele apelor“, crede el, sunt spații unde se poate construi democrația ecologică: comunicarea între cetățeni și putere (inclusiv puterea apelor), reprezentarea dinamicilor politice și ecologice, organizarea de structuri la fața locului etc.
O astfel de „structură“ poate fi considerată și Dâmbovița Delivery, un ansamblu de evenimente organizate pe Splaiul Unirii, la nr. 160, în București, ajuns în 2022 la a treia ediție, prin care se reconstituie legătura dintre om și râu, are loc „socializarea“ apei, adică accesul mai intens și mai ecologic al acesteia la viața urbană.
„La această ediție, ne propunem să vorbim despre râu ca element de legătură – între cartiere, între oameni, între idei. Despre Dâmbovița ca arteră verde a Bucureștiului, un spațiu public vibrant în care oamenii se pot bucura de apă, de faună, floră și de comunitate“, au subliniat organizatorii, Nod Makerspace, Fundația Cărturești și Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23.
Pe 16 septembrie, accesul rutier pe malul drept al râului a fost blocat cu mai multe ghivece stradale masive, plasate la benzinăria de la Timpuri Noi, la intrarea pe Strada Viorele și pe V. V. Stanciu și la podul mic de la Bulevardul Abatorului. Mașinile care apăreau în zonă erau nevoite să facă un mic ocol. În zilele următoare s-au instalat acolo zeci de tarabe cu ateliere, puncte de atracție și evenimente pentru toate vârstele.
În seara de 18 septembrie, a avut loc evenimentul Poezie pe Dâmbovița, care a adus împreună poeți și poete, antrenori sau cursanți la atelierele de creație Mornin’ Poets, preocupați de reprezentarea în scris a relației omului cu natura și de importanța poeziei în viața urbană: Florin Dumitrescu, Cristina Ispas, Diana Geacăr, Oana Ninu, Cristina Stancu, Andrada Yunusoğlu, Constantin Buduleci, Iarina Tavă, Carla Boboc, Letiția Provian, Claudiu Țăruș, Oana Nasta, Nadina Nicolov, Sorin Despot și Florin Spătaru.
Împreună cu poetul Andrei Zbîrnea, mi-a făcut plăcere să moderez lecturile și să schimbăm impresii. Unele dintre aceste impresii se regăsesc în continuare.
Diana Geacăr: „Poezia e un vas sigur – dar nu întotdeauna confortabil –, care transportă cititorii prin locuri pe care încă nu le-au descoperit. În cazul nostru, călătoria pe care Poezie pe Dâmbovița o oferă publicului poate să facă oamenii mai atenți la apele din jur și la locuitorii lor și să conștientizeze importanța tuturor în marea schemă a vieții. A fost o bucurie să particip la acest eveniment, care sper să aibă viață lungă, dar cel mai copleșitor moment l-am trăit la gura de metrou. Pe când o așteptam pe prietena mea, Cristina Ispas, am văzut o pasăre neagră și mare trecând în zbor de-a lungul Dâmboviței. În prima secundă, am identificat-o. În următoarea, m-a zgâlțâit bucuria. Nu am mai scos aparatul de fotografiat. Am stat și m-am uitat lung după el, i-am înregistrat cu ochii fiecare detaliu, pentru că nu mai văzusem niciodată atât de aproape un cormoran.“
Cristina Ispas: „Întotdeauna când sunt întrebată dacă sunt genul căruia îi place mai mult la munte sau la mare răspund că pentru mine este foarte important să fie o apă prin preajmă. Nu neapărat marea, doar o apă. Fie că mă aflu într-o plimbare prin pădure sau urc pe munte, sau chiar când merg cu maşina, momentele magice sunt întotdeauna acelea în care descopăr un mic izvor, un lac care apare brusc, lucind, pe o latură a pădurii, un pârâu care scânteiază printre pietre pe o coastă a muntelui. De obicei atunci fac o pauză. La fel mi se întâmplă şi în Bucureşti, de multe ori, când ajung în drumurile mele să mă intersectez cu Dâmboviţa. Mă opresc mereu să fac o scurtă pauză, să privesc cum curge apa. Sunt singură că şi bucureştenii care au venit la Dâmboviţa Delivery, să se bucure de strada devenită pietonală şi de celelalte distracţii, au avut acelaşi impuls, la un moment, să se oprească un pic să privească apa şi sper, în acelaşi timp, că au simţit nevoia de a se opri pentru câteva momente şi pentru noi, să ne asculte. Eu sigur m-am bucurat să fiu acolo.“
Florin Dumitrescu: „Zona Lemetru-Abator, în dreapta Dâmboviței, mi-a bântuit cei mai fragezi ani și mi-a oferit poate primele trăiri lirice. Amestecul de natură sălbatică și peisaj industrial care se regăsește în poezia mea – aici își are, probabil, sursa. Am regăsit un peisaj schimbat, cu o Dâmboviță betonată (încă mi-amintesc inundația din 1970, cu spaima anilor copilăriei, așa că nu contest sistematizarea cursului). Am recunoscut vechi făbricuțe reconvertite în huburi sau cluburi… Am văzut tineri care se bucurau de pietonizare și m-am contaminat cu bucuria lor. Cam pe aici își făceau veacul cărămidarii: acum 100-200 de ani, luau argilă din pâraiele-afluenți ai Dâmboviței și confecționau cărămizile cu care s-a ridicat acest oraș. Am venit aici, gândindu-mă că noi, poeții, suntem cărămidarii unei noi realități.“
Iarina Tavă: „Atunci când le poți atinge, lucrurile se deschid și își arată adâncimea. Multă vreme Dâmbovița rămăsese un fir plat de scenografie urbană. Pentru câteva zile ne-am apropiat și am curs împreună cu apa. Versurile noastre, gândurile, pașii, întâlnirile. M-am simțit foarte bine la Poezie pe Dâmbovița, a fost o bucurie să fiu acolo, să citesc, să ne putem vedea. Ați fost o prezență caldă, m-ați ajutat să trec peste emoții.“
Constantin Buduleci: „Venit din provincie, pentru mine a fost prima întâlnire cu Dâmbovița. Liniștită, tăcută, am simțit pe tot parcursul lecturii că sunt ascultat de ea. Pentru mine a fost primul festival la care am participat, iar emoția și bucuria din acea zi încă mai trăiește în mine. Am fost printre oameni pe care i-am văzut prima dată, am fost lângă un râu pe care l-am văzut bine pentru prima dată, și mi-a plăcut. Sper că și oamenilor. Sper că și Dâmboviței.“
Carla Boboc: „Am ajuns la Dâmbovița Delivery fără să fi trăit în București și fară să fi avut o relație cu Dâmbovița înainte, dar am avut o oarecare trezire la realitate la Poezie pe Dâmbovița. Am reușit să reciclez gânduri pe care nu știam că le am față de natură, iar ceilalți poeți mi-au demonstrat că deși am locuit (majoritatea) la oraș, mai degrabă printre trotuare și blocuri, nu avem voie să ignorăm importanța naturii – în cazul nostru, a râului Dâmbovița.“
În aceeași zi de duminică, după ce ne-am întors cu toții pe la casele noastre și s-a lăsat întunericul, unii dintre noi am simțit pe la 21:50 micul cutremur cu magnitudinea de 4.2 grade pe scara Richter. Am aflat imediat din presă că epicentrul a fost în județul Dâmbovița și ne-am gândit că, uite, forțele naturii ne-au transmis în felul lor un semn de prietenie, un tremur de emoție, o vibrație adevărată, tocmai din locul unde izvorăște râul de care ne apropiasem în seara aceea.
scrie un comentariu