Cum ar fi ca timpul să nu mai fie un dat, ci, cu suficienți bani investiți în mașinării complicate, să poată fi produs în laborator? Iată premisa fantastică, dar și ademenitoare, de la care pornește romanul „Povestea elefantului care trăia într-o nucă”, apărut la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția de literatură română contemporană Violet.
Doctor în filologie, poet, prozator, eseist și traducător, Adrian Alui Gheorghe ne propune un roman cu o pronunțată componentă ludică, dar și filosofică. „Fiecare călătorie e, în ultimă instanță, o opțiune” spune autorul, pregătindu-ne pentru a ne arăta opțiunea sa narativă despre cum poți aborda ideea unei banale călătorii cu trenul.
Personajul său, un tânăr oarecare, prinde în ultima clipă un tren care-l va duce la iubita lui, Celina. Atâta doar că sentimentul că ceva aparte urmează să se întâmple se insinuează încă de la primele pagini.
„În vagon am avut senzația că m-am extras dintr-o lume gregară, amorfă, viermuitoare, agitată și că am intrat într-o alta, cu oameni aleși.”
Trenul pare să fie un spațiu distinct, special, care funcționează după niște coordonate aparte față de orice alt tren, din oricare altă gară. Nebuloasa se clarifică aparent repede: omul nostru s-a urcat în trenul nepotrivit.
Doar că ideea că lucrurile se vor rezolva schimbând trenul este o capcană. Misterul se adâncește odată cu apariția unor fenomene care mai de care mai bizare: trenul merge pe niște șine care se autogenerează, pasagerii sunt legați unii de alții prin anumite taine, un urmaș al lui Dedal închipuie un nou labirint al destinului, iar la final aflăm că, de fapt, trenul n-a plecat niciodată din gară!
În plus, ni se spune că unul dintre bogații planetei reușește un experiment inedit: bombardează cu timp materia producând timp greu și punând, totodată, bazele teleportării, schimbând planul timpului. Aparent, lumea, așa cum o știm cu toții, e doar o proiecție:
„În lume, de fapt, existența e mai mult virtuală. Așa o simțeam, timpul nu trecea prin mine, ci pe lângă mine. În lumea din care vii tu, în care am fost atâta vreme și eu, nu cred că oamenii trăiesc, cred că mai mult sunt trăiți.”
Iar când proiecția proprie e un labirint din care nu mai poți ieși, când pereții lumii în care trăiești ajung să te strângă, atunci poți avea sindromul elefantului care trăia într-o nucă, care simte nevoia să „spargă coaja tare a nucii în care s-au născut, ca să iasă la lumină”. Dar ce poți face cu această lumină care te poate orbi? Cu libertatea pe care ți-o dă conștiința renunțării la condiționările vieții? Unde mai poți evada când, eliberat, realizezi că ești în burta balenei, a unui tren care duce spre nicăieri? Un răspuns ar putea fi: îți faci rost de un alt timp. Sau accepți că timpul este un continuu, că, indiferent ce ai face, ești captivul propriei memorii.
Elefantul este, astfel, un simbol paradoxal: o ființă masivă, înghesuită într-un spațiu imposibil de mic. Această disonanță devine metafora unei lumi în care individul trăiește constrâns, redus, obligat să-și minimizeze visurile pentru a supraviețui, iar nuca, spațiul-limită, celulă, dar și adăpost — un loc ambivalent în care siguranța și prizonieratul se confundă.
„Ce suntem noi? Nuci rostogolite. Adunăm timp.“
Aceasta e concluzia romanului care poate fi privit și ca o dezbatere despre limitele umane, despre micimea și măreția omului. Atmosfera este onirică (mie mi-a adus aminte de Twin Peaks), ușor suprarealistă, în care realul se amestecă, firesc, cu fantasticul. O asemenea ambiguitate oferă cititorului libertatea de a interpreta această poveste pentru oameni mari, care îmbină tandrețea basmului cu profunzimea alegoriei filosofice, în multiple chei: de la fabulație jucăușă la reflecție dureroasă asupra libertății umane.
Adrian Alui Gheorghe, „Povestea elefantului care trăia într-o nucă“, Editura pentru Artă și Literatură, anul apariției: 2025, nr. pagini: 215
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu