citeste-ma.ro şi Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul Cartea doliului. O poveste despre dragoste și speranță de Clare Mackintosh, în traducerea Ioanei Ioniță, carte apărută recent în colecția Memorii-Jurnale.
Când Clare își pierde fiul în vârstă de cinci săptămâni, geamănul acestuia încă luptă pentru viață în secția de terapie intensivă. Mama îndurerată caută ajutor pentru a-și putea trăi doliul și, totodată, pentru a-și crește copilul supraviețuitor. Va descoperi că doliul nu urmează reguli și că nu există etape prestabilite sau soluții-minune, ci fiecare își trăiește suferința în felul și ritmul său.
Optsprezece ani mai târziu, Clare își așterne pe hârtie experiența dureroasă sub forma unor gânduri de alinare care să-i însoțească pe oamenii îndoliați și pe cei care vor să-i înțeleagă și să-i sprijine. A rezultat astfel o confesiune-ghid de supraviețuire, empatică și sinceră, care oferă nu atât răspunsuri, cât un tovarăș de suflet în această călătorie de la revoltă și neputință înspre o nouă redefinire a vieții. Ca o conversație între prieteni ce trec prin aceeași suferință.
Aceasta este cartea pe care Clare ar fi vrut s-o aibă în cele mai negre clipe din viața ei: o călăuză care să-ți arate nu cum să „depășești“ doliul, ci cum să trăiești cu el.
„Toți cei care au pierdut pe cineva drag vor găsi sprijin și mângâiere în aceste pagini de o sinceritate răvășitoare.“ — Adele Parks
CLARE MACKINTOSH a renunțat în anul 2011 la o carieră în poliția britanică pentru a se dedica în întregime scrisului. „Maestra răsturnărilor de situație“, cum o numește editorul HarperCollins, a publicat romane polițiste cu mare succes atât la public, cât și la criticii literari, fiind răsplătite cu numeroase premii. Cărțile sale au fost traduse în patruzeci de limbi și s‑au vândut în peste trei milioane de exemplare pretutindeni în lume; zeci de săptămâni la rând au apărut în topul recomandărilor din Sunday Times și New York Times. De câțiva ani, Clare locuiește în nordul Țării Galilor cu soțul ei și cei trei copii. Conduce Societatea Silver Star, organizație de caritate din cadrul Spitalului John Radcliffe (Oxford), pentru sprijinirea mamelor care se confruntă cu sarcini cu risc ridicat. În anul 2006, Clare Mackintosh a devenit mama a doi băieți născuți prematur. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit de meningită, suferind grave leziuni cerebrale. Când avea doar cinci săptămâni, părinții au decis să îl scoată de la aparatul de oxigen. Cartea aceasta este povestea doliului lui Clare.
FRAGMENT
18 gânduri care aduc alinare
Promisiunile mele către tine
1. Îți promit că durerea se va atenua cu timpul,
2. nopțile nedormite, zguduite de plâns vor deveni o amintire,
3. durerea o să mai vină în valuri, dar n‑o să te doboare.
4. Vei găsi un mod de a‑ți lua rămas‑bun de la cel plecat,
5. vei găsi un motiv să mergi mai departe.
6. Moartea nu va fi mereu primul gând al tău în zori de zi.
7. O să scapi de teama că te pândește ce‑i mai rău.
8. Furia se va domoli și ea cu timpul,
9. vinovăția nu te va împovăra pentru totdeauna,
10. senzația de oboseală se va risipi treptat.
11. Vei găsi pe cineva care să te‑nțeleagă cu adevărat.
12. Nu vei simți la nesfârșit că fericirea celorlalți te face nefericit.
13. Vor veni și aniversările când nu‑ți vei mai simți inima sfâșiată de durere.
14. N‑o să te mai macine întrebările fără răspuns.
15. Vei simți din nou bucurie.
16. Într‑o bună zi vei putea ajuta și tu un om în suferință.
17. De uitat, n‑ai cum să uiți.
18. Îți promit că durerea se va atenua cu timpul.
UNU
Îți promit că durerea
se va atenua cu timpul
Nu mai știu exact luna, însă știu că era vremea narciselor, deci trebuie să fi fost primăvară. Bănuiesc că nu trecuseră decât câteva săptămâni de la moartea lui Alex. Cel mult două luni. Corolele narciselor erau grele de ploaie, iar lujerele fuseseră înfășurate în hârtie de bucătărie umezită și folie de aluminiu. În spatele buchetului se afla o femeie.
— Ce mai faceți? m‑a întrebat ea.
Ce să fac?
Eram pe moarte. Inima mi‑o luase razna, iar în urechi îmi răsuna un huruit ritmic, ca de avion. Mă durea pielea, ca atunci când ai gripă. Abia suportam atingerea până și a celor mai moi haine, care nu mai ajunseseră în mașina de spălat de cel puțin o săptămână. Soțul meu era la muncă, iar geamănul nostru supraviețuitor se afla încă la terapie intensivă, deci femeia mă prinsese într‑unul dintre puținele momente când eram acasă. Mă întrebam dacă mai venise pe la ușa mea; la a câta ieșire în lume erau aceste narcise.
— Sunt bine, am zis.
Așa se spune, nu? Cred că și tu ai spus asta ținându‑ți spatele drept, umerii arcuiți și bărbia ridicată când, de fapt, pe dinăuntru, simțeai că te destrami. Sau că ți‑ai dori să te destrami. Înclin capul, un gest care‑l oglindește pe al vizitatoarei.
— Mă îndoiesc, a spus doamna cu narcise. Pot să intru?
I‑am făcut loc, târșâindu-mi picioarele. Nu o cunoșteam pe acea femeie, dar nu mă mai mira. În ultimele săptămâni avusesem o grămadă de musafiri nepoftiți: medici, directori de pompe funebre, consilieri pe probleme de doliu. Ba, odată, chiar un vicar trimis la rugămintea unui prieten de familie din alt oraș. Nu cerusem nimănui să vină. Nu voiam să am de‑a face cu nici unul. Nimeni nu vrea așa ceva, însă doliul ni‑i aduce pe toți la ușă.
Pe vremea aceea, locuiam într‑o casă înaltă și îngustă.
În fața ei, era o grădiniță mărginită de ziduri, și acolo dormea pisica, tolănită într‑un strat de flori. Portița grădinii se trântea din cauza vântului ori de câte ori o uita deschisă poștașul. Lucram ca ofițer în poliția locală și, ca să ajung la muncă, trebuia să străbat strada principală de la un capăt la celălalt. Asta în timp ce‑mi fixam cravata cu capsă și terminam de mâncat felia de pâine prăjită de la micul-dejun. Nu mai fusesem la serviciu de foarte mult timp și nici n‑aș fi putut spune sigur când aveam să revin.
— Îmi pare rău pentru moartea fiului dumitale, a spus femeia când ne‑am așezat.
Cred că am întrebat‑o dacă ar vrea un ceai; nu sunt sigură, dar cred că a răspuns da. Priveam, hipnotizată, narcisele, minusculele musculițe de oțet care ieșeau din ele. Însă, la auzul cuvintelor ei, mi‑am ridicat privirea.
Nu știam cine era femeia aceea, dar sigur pierduse și ea pe cineva.
Îți cam dai seama, nu? Uneori, e ceva în atitudinea oamenilor, zâmbetul fățiș, care nu se ferește așa cum se întâmplă cu alte priviri binevoitoare, tulburate de suferința noastră. Însă e ceva mai ales în modul lor de a vorbi. Lucruri concrete, fără ocolișuri. Directe. Aproape brutale. Asta s‑a întâmplat. E groaznic, dar asta este. Inevitabil. Cineva a murit.
— Cum îl chema? m‑a întrebat ea.
Cred că aceasta este cea mai importantă întrebare pe care i‑o poți adresa unui om aflat în doliu. Și totuși, pot număra pe degetele de la o mână dățile în care am auzit‑o. În schimb, oamenii întreabă „Cum a murit?” ca și cum cauza ar fi mai importantă decât viața pe care a curmat‑o.
Fiul meu se numea Alex. Am ales Alexander, conștienți de faptul că era un nume prea mare pentru un băiețel atât de mic. Când s‑a născut, mi‑am vârât degetul mic în căușul palmei lui și mi‑am închipuit cum va arăta bărbatul în care avea să se transforme într‑o bună zi.
Doliul are mare legătură cu absența, nu crezi? Nu numai lipsa celui iubit, dar și a amintirilor pe care nu am apucat să le creăm. Șansele ratate. Tatăl nu mai apucă să‑și conducă fiica la altar, bunica să‑și țină în brațe primul nepot. Alex, care n‑a mai ajuns să crească pe măsura numelui său de om mare.
Tare aș vrea să‑mi amintesc numele femeii cu narcise. Tare aș vrea să‑mi amintesc numele copilului pe care îl pierduse.
A stat la mine cam o oră. În tot acest timp, am ținut strâns în brațe florile de la ea și m‑am uitat la musculițele din jurul lor.
Bănuiesc că le culesese din grădina ei. Își sacrificase din timp ca să le adune, să le învelească în prosopul acela de hârtie ud și să le aducă la ușa unei străine care nu putea nici măcar s‑o privească în ochi. Gestul acesta rămâne unul dintre cele mai generoase pe care le‑a făcut cineva pentru mine.
— Crede‑mă, nu va durea mereu atât de tare, a spus ea.
Și suferința ei fusese de nesuportat la început, mi‑a povestit. Crezuse că avea să moară de durere. Nu mai putea să vorbească, să se miște, să trăiască. Mi‑a povestit despre fiul său și despre cum murise el, cu mulți‑mulți ani în urmă. Îi ascultam vocea, egală și calmă, și nu i‑aș fi spus ce‑mi ce‑mi trecea atunci prin minte pentru nimic în lume.
Însă îți spun ție acum.
În mintea mea răsuna: „Înseamnă că nu l‑ai iubit cu adevărat”.
Mi‑e rușine să recunosc acest lucru, însă doliul nu se reduce la plimbările în ceață printre morminte sau la plânsul în pumni, pe mutește, la masa din bucătărie. Doliul nu‑i romantic; te doare, și e urât, și vine adesea la pachet cu mânia și amărăciunea; cam ca dragostea. Dacă oamenii nu se hotărăsc să‑ți spună ce lucruri teribile le‑au trecut prin minte, îți vei închipui că numai tu gândești așa. Iar doliul te însingurează, și așa, foarte mult. În spatele fiecărei convingeri exprimate în această carte, se află un principiu: îți promit că voi fi sinceră cu tine.
Dacă femeia cu narcise și‑ar fi iubit fiul cu adevărat, spuneam eu în sinea mea, n‑ar fi putut vorbi cu atâta ușurință despre el. Uită‑te la tine, răsuna vocea din capul meu, ești dichisită, ai un loc de muncă, o familie, o viață. Eu nu voi mai fi niciodată așa. Fiul meu a murit, iar eu nu voi trece în vecii vecilor peste așa ceva.
— Dumneata ești încă la început, mi‑a spus femeia. Dar, crede‑mă, devine mai ușor cu timpul.
La plecarea ei, am rămas în bucătărie și am plâns până n‑am mai avut aer. Aș fi vrut să pun narcisele în apă, dar nu mă simțeam în stare să caut o vază. Așa că au rămas să se ofilească lângă chiuvetă. Nu‑mi păsa. N‑aveam chef de narcise. Am decis chiar că poate n‑o să mai vreau niciodată narcise.
Nu avea cum să devină mai ușor.
Indiferent cât de mare fusese amărăciunea vizitatoarei mele neașteptate, nu se compara cu durerea mea. Durerea mea era reală. Era vie. Agonizam în ghearele ei, și avea să mă distrugă. Nu mă vedeam peste ani vorbind despre fiul meu cu calm sau răsărind la ușa unei străine să‑i ofer narcise și compasiunea mea, pentru că eu aveam să rămân o epavă.
Durerea mea era diferită.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu