Trăim într-o perioadă în care planeta ne vorbește tot mai des și tot mai apăsat, semn că ar trebui să acordăm mai mare atenție dimensiunii ecologice din viața noastră. În iureșul cotidian al notificărilor și al consumerismului excesiv, vocea naturii rareori ajunge în prim-plan. De obicei, ecologia nu reprezintă un subiect de interes sau măcar o preocupare printre activitățile noastre curente, indiferent de vârstă. Pare adesea o temă oarecare dintr-un manual sau un refren uzat în campaniile de conștientizare. Totuși, realitățile bat la geam și ne pun la încercare din ce în ce mai des: canicule nemiloase, incendii sălbatice, inundații neîmblânzite, spații verzi care dispar pe nesimțite, aer greu de respirat. E clar că nu mai e vorba doar despre viitor, ci despre prezentul nostru comun. Ce e de făcut?
Ei bine, în zilele de 7 și 8 iunie 2025, a avut loc în București seria de evenimente Dâmbovița Delivery, cu scopul de a valorifica potențialul râului care traversează capitala. Pe timpul celor două zile de weekend, ne-am apropiat de spațiul fluid care ne poate ține departe de grijile cotidiene. A fost un weekend în care râul a devenit aliatul nostru. Ne-am plimbat cu barca, ne-am jucat de-a arhitectura, am desenat și am scris, am stat la taifas pe îndelete, am țesut, am jucat șah și am dansat, natura și vremea au fost de partea noastră, iar poezia și poveștile ne-au ajutat să nu ne rătăcim în labirintul urban.
Organizatorii, Nod Makerspace și Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23, au drept scop să pună în valoare zona în care s-au desfășurat evenimentele, anume Debarcaderul Timpuri Noi, un loc de importanță istorică, însă abandonat după 1989. Dâmbovița Apă Dulce, proiectul amplu din care face parte această serie de evenimente, aduce în discuție contribuția apelor din capitală la viitorul ecologic al țării. Dâmbovița Delivery reconstruiește și revalorifică spațiul din preajma râului, prin sprijinirea unor activități culturale relaxante. Cu ajutorul acestor activități, comunitatea locală își reamintește de prezența apei și de faptul că existența urbană se desfășoară între două realități interdependente: cea în care monetizăm fiecare moment și cea în care ne rezervăm timp pentru a ne explora și celebra umanitatea și mediul în care trăim.
Poezia, ca artă a cuvintelor potrivite, își face loc timid, dar sigur, în acest ansamblu deloc pretențios, unde barierele convenționale devin… lichide. Demarcația abstractă dintre natură și cultură se estompează. Înainte de toate trebuie spus că Poezie pe Dâmbovița se desfășoară în aer liber: ne așezăm pe scaune și vorbim la microfon în plină stradă, pe carosabil. Poezia nu se ascunde între coperți sau după ecrane, nu rămâne în casă, în clasă ori în cluburi și nici nu zace în biblioteci sau librării, ci iese la lumină, în mijlocul oamenilor, ca să respire și să inspire atmosfera orașului. Lecturile din data de 8 iunie 2025, moderate de Andrei Zbîrnea și Monica Manolachi, au animat empatia, care a risipit granițele materiale, îndemnându-ne să reflectăm asupra dimensiunii ecologice din poezie: Ce înseamnă să interacționezi cu mediul și să scrii despre natură? Cum se simte ecologia printre metafore și alte figuri de stil? Și, mai ales, cum pot artele să protejeze natura, chiar dacă nu poartă pancarte?
În zilele călduroase, cu toții ne simțim atrași de apă și o căutăm ca să ne putem destinde starea de spirit. Îmi trece prin minte vremea copilăriei, pe care mi-am petrecut-o într-o comună de lângă orașul Giurgiu, unde verile erau mai mereu toride. Știam de la părinții și bunicii mei tot felul de povești legate de băile răcoroase pe care le făceau în Dâmbovița, care se întâmpla să se afle la numai câteva minute de casa în care locuiam. Și pentru că nu puteam sta locului pe atunci, nu trecea zi în care să nu mă rog de bunici – cu părinții nu prea aveam noroc – să mă ducă la râul aflat atât de aproape de noi. Din diverse motive care țineau de siguranța mea, nu am avut niciodată succes, însă visatul cu ochii deschiși și nevoia de explorare au fost mereu punctele mele forte. Chiar dacă nu am reușit să fac baie în Dâmbovița, m-am bucurat de faptul că am avut-o mereu aproape de mine.
În timp ce ascultam poemele celor invitați la Poezie pe Dâmbovița, am uitat cu desăvârșire ceea ce gândeam în copilărie despre râu. Am simțit cum se topește vechea frică și cum încolțește o nouă apropiere, una care vede apa nu ca pe un pericol, ci ca pe o șansă la regăsire. Atât mie, cât și publicului venit să asculte ni s-a demonstrat că arta nu doar că dă naștere unor conversații bogate și necesare pentru integrarea naturii în peisajul urban din capitală, dar ne poate și convinge că apa este un spațiu care, prin natura sa lichidă, definește nu doar emoția umană, ci și formarea și consolidarea comunităților, prin integrarea unor grupuri identitare mai puțin reprezentate din punct de vedere demografic. Pe malul Dâmboviței, am văzut inclusiv livratori imigranți, opriți pe biciclete, curioși să afle ce se întâmplă și dornici de o clipă de răgaz.
Un alt aspect care mi-a atras atenția în timpul lecturii a fost modul cum evenimentul și-a dovedit capacitatea de a potența importanța dimensiunii performative a poeziei contemporane. Ecologia și poezia au funcționat împreună pentru că însăși performativitatea lirică își poate regăsi rădăcinile în natură, în miezul unui sentiment de primitivitate care, deși autentic, este considerat uneori un pericol pentru valoarea poeziei. Ideea este dezvoltată de Julia Lajta Novak, al cărei studiu intitulat Live Poetry (2011) analizează modul în care poezia este transpusă în act performativ. Abordarea ei traversează dimensiunea textuală atât în relație cu dimensiunea performativă, cât și cu latura socială pe care o capătă poezia în funcție de originea și dezvoltarea sa. La Poezie pe Dâmbovița, versurile și natura există împreună, iar spațiul deschis oferă mai mult sens fiecărei lecturi.
În același timp, evenimentul pune accentul pe formarea unei comunități unde oamenii se adună laolaltă și spun poezii care îi definesc în afara cadrelor sociale și culturale, care ating primitivitatea mai sus menționată prin raportarea omului la spațiul natural în care se manifestă fizic și moral: râul cu malurile, arborii cu păsările, iarba din jur și cerul de deasupra. Cred că inițiativa Dâmbovița Apă Dulce are potențial suficient încât să atragă atenția cu privire la necesitatea spațiilor verzi din București, o zonă urbană cu industrie, comerț și tehnologie care tind să sufoce comunitățile. Da, avem nevoie de industrie, comerț și tehnologie, dar și de natură! Poezia citită aproape de malul apei își dovedește latura activistă, opusă normativității literare care o forțează să existe doar în spațiul dintre două file de hârtie, în spații închise, în general. Poezia evadează de pe hârtie și de pe ecrane și ne cheamă aproape de spiritul primordial al vieții: apa curge, orașul vibrează, iar versurile ca un șuvoi le leagă pe toate. Să o ascultăm mai des. Tactica și curajul nostru vin din înțelegerea faptului că avem fiecare câte o contribuție indirectă în natură, prin gesturi, voce, ritm și prin însuși contextul situațional în care ne regăsim. În fine, este vorba despre un alt mod de a trăi în oraș: cu mai multă grijă, mai multă conectare și mai multă imaginație.
La Poezie pe Dâmbovița, ediția iunie 2025, au citit atât poeți și poete la început de drum, cât și nume deja cunoscute: Ana Ioana Câdă, Cătălina Florescu, Irina Francisca Ion, Alexandru Codruț Ivașcu, V. Leac, Ștefan Manasia, Monica Manolachi, Simona Popescu, Angelica Stan, Emil Iulian Sude, Anastasia Tache, Diana Maria Talida, Raluca Urse și Andrei Zbîrnea. În cele ce urmează, o parte dintre ei ne-au lăsat câteva impresii despre reprezentarea în scris a relației omului cu natura și importanța discursului poetic în viața urbană.
Anca Ioana Câdă: Ca poetă, participările la festivalurile sau proiectele tematice mi se par interesante și mă neliniștesc în egală măsură. Ambele reacții sunt cauzate de o impunere mai mult sau mai puțin subtilă a unei traiectorii de scriere și, uneori, simt fie că deraiez, fie că nu-mi regăsesc vocea pe o anumită direcție. Specific proiectului Poezie pe Dâmbovița este că poezia citită aici devine utilitară, alăturându-se altor tipuri de discursuri mobilizante. Este un spațiu polifonic, cu scriitori dintre cei mai diverși, din generații diferite, cu preocupări poetice eterogene. M-am bucurat că am avut ocazia să-i întâlnesc pe foștii colegi de la atelierul Mornin’ Poets și să-i ascult pe poeții consacrați, care continuă să mă fascineze.
Alexandru Codruț Ivașcu: Poezie pe Dâmbovița este o experiență, în primul rând, un mod de a conecta poeții cu natura, dar și de a-i conecta unii cu alții. În vremurile tragice pe care le trăim este important să rămânem aproape unii de alții. Am simțit energie, am simțit briza apei și mirosul râului, toate acestea îmbrățișate de un simț important, al poeziei. Am simțit spiritul poeziei la acest eveniment. Cred că este un exemplu de urmat și sper să văd cât mai multe evenimente de acest fel amplasate în natură. Poezie în Parcul Tineretului, poezie pe aleea proaspăt înfrunzită, poezie în grădinița din fața blocului. Cred că este important, cu toate preconcepțiile din prezent, să le reamintim tuturor, dar și nouă, că este necesar să ne luăm câteva momente de pauză, în care să privim în jurul nostru la micile lucruri care ne înconjoară și să le mulțumim.
Monica Manolachi: De-a lungul anilor, m-am aflat în proximitatea apei în diverse locuri. Când încă nu eram la grădiniță, m-au dus ai mei cu vaporașul de la Tulcea la Sulina și înapoi. După ce ne-am mutat în București, am fost într-o vară la un picnic pe lângă Argeș, unde am urmărit prima oară un bărbat traversând înot un râu mare. Când îmi petreceam vacanțele de vară la bunici, m-am bălăcit în Bârlad și am trecut Siretul de mai multe ori cu bacul, unul mic, cât pentru o Dacie sau o căruță. Mai târziu, când au început călătoriile în străinătate, am urcat într-un vaporetto în Veneția, am petrecut ore întregi pe un lac din Finlanda, m-am plimbat cu vaporașul în Budapesta, am luat cina la un restaurant plutitor pe Sena, m-am plimbat pe lângă Vltava în Praga, m-am urcat pe un feribot în Istanbul, am mâncat înghețată pe malul râului Passirio în Merano și tot așa. Sunt născută într-un oraș de pe Dunăre, în Galați. Deși nu am trăit acolo mai mult de o lună cu totul, port în memorie curgerea fluviului, mai precis ideea de panta rhei (din limba greacă, „totul curge”).
Mereu mă gândesc că oamenii care petrec mai mult timp lângă o apă, mai ales una curgătoare, sunt mai fericiți și mai puțin depresivi. Nu degeaba s-au inventat fântânile arteziene și au luat amploare în Europa începând cu Evul Mediu. Ascultarea sunetelor unei ape curgătoare reduce nivelul de cortizol din corp și stimulează starea de bine, devenim mai altruiști și avem un sentiment mai puternic de apartenență. Există scriitori care au mărturisit de-a lungul timpului sentimentul de a se fi împrietenit cu un râu, acesta dovedindu-se un bun partener de plimbare. Poezia – literatura, în general – este una dintre cele mai intense forme de exprimare a acestui sentiment de prietenie. La Poezie pe Dâmbovița ne propunem să redăm râului și comunității vocea lor firească, într-un spațiu animat, recuperat prin cuvânt și emoție.
Angelica Stan: Pentru mine, venită din Tulcea natală, malul apei – al Dunării – era totodată centrul orașului. Pentru că orașul e așezat pe dealuri, a merge către centru înseamnă să cobori, să mergi la vale. Vrând să găsesc centrul Bucureștiului, am urmat desigur același pattern al coborârii și am ajuns desigur, la malul Dâmboviței, cu bucuria unei descoperiri logice și totodată intime a orașului. În orice fel de teritoriu locuit (oraș sau sat), apa dă naștere unei topografii care, locuite, trăite, investite cu energie umană și cu dezvoltare, dă naștere unor toposuri. Iar acestea devin esențiale locuitorilor, într-un sens situat dincolo de simpla utilitate.
Geografic vorbind, între oraș și apă există o legătură ombilicală, dintotdeauna și oriunde, fie că e vorba de orașe mici sau mari, de ape mici sau mari. Hărțile orașelor, mai ales cele de odinioară, dovedesc acest lucru: țesutul urban poartă și acum mărcile vechi ale dependenței vieții urbane de viața apei. Podurile și fostele poduri, porturile și fostele porturi, zonele inundabile (știute, respectate sau nu), fostele albii secate de pâraie sau fostele mlaștini devenite adesea parcuri sau grădini, chiar și cursuri subterane de ape înghițite de asfaltul orașului sunt toate părți ale memoriei apei în corpul orașului, mereu în transformare.
Însă legăturile oamenilor cu apa s-au schimbat de-a lungul timpului și se schimbă cu fiecare generație: toposurile străvechi venite din mișcările cursurilor de apă în interiorul țesutului urban s-au impregnat de tot ceea ce modernitatea a impus orașului: funcțiune, densitate, viteză, accesibilitate, dar și aglomerare, tensiune, pierdere a naturalității. Spațiul urban purtat de apă este și el purtător al memoriei acestor pierderi, asimilări, distrugeri sau construcții, fiecare cu epoca, rațiunea și politica ei.
Peisajul Dâmboviței nu face excepție: ceea ce se cere de la el acum este o recuperare, dar și o reinventare, venite ambele din nevoia firească a locuitorilor actuali ai orașului de a se reconecta cu un element matriceal, esențial în sensul vieții cu toate aspectele ei. Este o căutare legitimă a unei autenticități în relația cu apa, după decenii de obsolescență, de ignorare. Și nu este doar nevoia de a avea mai multe spații verzi, mai multe piste de biciclete, mai multe bănci sau spații de întâlnire, ci și nevoia de a restabili acea intimitate cu apa, în sens heideggerian, poate; de a o simți ca loc viu în țesătura orașului. De aici și ideea de a mapa afectiv cursurile de apă, de a găsi deci alt tip de limbaj care să traducă această ambiguă necesitate care nu e una de ordin strict funcțional, nici pur estetic, nici doar politic. Un alt tip de limbaj include, iată, poezia, muzica, dansul, graffiti, fotografia etc. Revendicarea apei în orașe este o mișcare venită în plină epocă post-umană, care nu face altceva decât să probeze umanitatea citadinilor, ecologia unei etici a sinelui public.
Emil Iulian Sude: Crește curăță împrietenește-te. Mersul pe apă nicio urmă vizibilă. Circuitul întregește divide vibrația. Fiecare înghițitură de apă redepunere în straturi discontinue amalgamate. Subconștientul apei întregul corp apos memoria dușilor și a prezenților memoriei. Emoția apei cacofonie de stare. Piatră și suflet bune de băut. Ape verticale orizontale neirosite la vreme de secetă. Dualitatea luminii unda și corpusculul apei.
Anastasia Tache: La fel ca apa, poezia e fluidă: umple contururile și, în cele din urmă, contopește emoții, amintiri și nuanțe identitare într-un șuvoi vibrant, căruia e imposibil să-i reziști. Sper că poemele de la Poezie pe Dâmbovița, atât de diferite ca stil și imaginar, au captat sonoritatea râului și au oprit în loc câțiva trecători, curioși să asculte, observând efectul pe care cuvintele poeților îl produc în propria interioritate, ca o pietricică aruncată în adâncime. Totodată, de curând mutată din Brașov în București, a fost o bucurie să mă apropii pentru prima oară de Dâmbovița prin poezie. Mai mult, pentru mine a fost o dublă apropiere: de o parte necunoscută a orașului, dar și de scrisul de poezie de care m-am distanțat ani la rând. Pentru această serie de reconectări prețioase, nu pot decât să fiu recunoscătoare și să îi doresc evenimentului continuitate, într-o curgere la fel de lină și plină de sens.
Andrei Zbîrnea: Prea puține au fost momentele în care, în ultimii opt-zece ani, în lungile mele plimbări pe jos, am asociat Bucureștiul cu malul Dâmboviței la nivel mental, emoțional și cartografic. Încă nu am inclus aceste hașurări în poemele mele, fiind mai degrabă atras de râurile sau lacurile pe care nu le aveam în proximitate. Cum a fost, de exemplu, întâlnirea din 2018 cu Crișul Repede din Oradea, când am poposit acolo, preț de mai bine de două ceasuri, alături de doi buni prieteni și de o butelcă plină cu apă rece. Reconectarea cu Dâmbovița Bucureștiului am activat-o prin lecturile de poezie pe care le-am organizat alături de Monica Manolachi în 2022 și 2025, pentru că, până la urmă, Poezie pe Dâmbovița este o formă de haos controlat: poezia proprie se reunește și se intersectează cu poezia altora. Mă gândesc că povestea poate merge și mai departe, cu ramificații spre Delta Văcărești, un spațiu pe care îl redescoperim treptat cu toții. Numai așa își recâștigă orașul teritoriul și imperiul apelor din care s-a înălțat. Iar în urma lui, poezia.
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu